Văzând că toţi prietenii mei ţin post, (mai mult de modă şi de fandoseală) mi-am trosnit şi eu o zupă cinstită de ciuperci, aşa ca să mă înscriu în curentul decembrist.
Ei bine, spre uimirea mea mi-a ieşit aşa de bună încropeala asta de zeamă, încât m-am decis să îi dau locul în cartea de bucate viitoare.
Şi ce să vă mai spun, am înfulecat-o până la ultimul strop, alăturându-i crutoane din pâine de secară puţin usturoiate (iarna mi le fac singur că tot arde plita bobărcii de-an taina) aşa că m-am gândit să vă dau reţeta asta cam neortodoxă şi greu de încadrat în oarece categorie. Moşmondiţi- o voi pe îndelete şi dacă îi găsiţi categoria de inclus şi un nume oarecum mai firoscos, daţi- mi de ştire. Da hai să trecem de filozofăreală şi să purcedem a scrie reţeptul aşa, ostăşeşte şi chivernisit.
Un morcov, un păstârnac, un ditamai praz, toate date pe răzătoare, călite în ulei de măsline, stinse cu un litru de suc de roşii (nu bulion, nu pastă, nu altăceva) îndoit cu un litru de apă.
Condimentat grijuliu cu un sfert de linguriţă de sare, un sfert de linguriţă de boabe de piper, un praf de oregano uscat, o foaie de dafin şi o lingură rasă de zahăr.
Zece minute de clocot moderat, între timp jumătate de kilogram de ciupercuţe din comerţ tăiate julien, tăvălite prin făină de grâu amestecată cu sare şi piper şi rumenite superficial în ulei de măsline, doar să prindă făina aromă de gluten pârpălit.
Nu mai trebuie decât zdup! cu ciupercuţele în zeamă, mai clocotit un minut şi turnat în castroanele pe fundul cărora punem o mână de crutoane şi pătrunjel verde tocat mărunt.
Şi aveţi grijă, mai respiraţi din când în când...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu