Ciorbă de sarmale

Gătit galeş, acest fel de mâncare poate împlini o zi transformând-o dintr- una oarecare într-o fiestă a gusturilor savante.

Tradus obşteşte, te face să mănânci ca spartul, până nu mai poţi răsufla decât ca locomotiva cu aburi în curba mare de la Filiaşi.

M-am molipsit de această găteală, învăţând acu vreo cinşpe ani de la Mircea Dinescu (ce panaramă de om, ce panaramă) cum se face olteneşte ciorba de raci, adică o ciorbă deasă în care fierbi ardei kapia umpluţi cu carne tocată, ceapă călită şi orez.

Şi atincipând eu, într-o duminică am purces să înlocuiesc sarmaua de ardei cu sarmaua de varză acră, spre spaima Nemţoaicei de nevastă- mea care mi-a reporşat la Si bemol, că îi cheltui carnea din frigider pe experienţe de prostuţ într-ale culinărelii.

Dar mi- a ieşit ceva atât de savant, că m-a iertat şi mă provoacă des să îi mai fierb o ulcică de bulzi din ăştia aurii.

Aşa că n-am nici o îndoială să vă dau reţeta mai ales că din Ţara de Facebook mi-a fost cerută cu duioşie.

Ciorba de sarmale

Amestecă un kilogram de cărnuri tocate fin- 600 de grame de capac de pulpă, 200 de grame de slănină afumată, 200 de grame de inimă de porc, cu un sfert de kilogram de ceapă călită în untură amestecată cu ulei şi două sute de grame de orez cu bob rotund.

Dă-i gust cu trei linguri de bulion, sare foate puţină că are varza în foile ei, piper, cimbru, puţin ardei gras dat prin maşina de carne de două ori.

În frunze de varză acră bine croite, înfăşoară sarmale potrivite, de mărimea cât să încapă de trei ori în lingură.

Separat încropeşte o ciorbiţă astfel:

un morcov, un pătrunjel, un păstârnac, un sfert de ţelină date pe răzătoare, călite în ulei dimpreună cu un sfert de kilogroam de piept de porc mărunţit, stinge călitura cu trei litri de apă, drege cu  un strop de sare, boabe de piper, dafin şi crenguţe de cimbru şi lasă să clocotească numai cinci minute.

Acum să alegi oala groasă de tuci, să pui pe fundul ei foi de varză acră, un rând de sarmale, să torni un polonic de zeamă de ciorbă, pui mai un rând de sarmale, un polonic de zeamă şi tot aşa până ai împlinit de o fiertură cinstită.

Iar oala cea groasă vine pusă două ceasuri la fiert mai adăugând bulion şi o chită întregă de mărar verde pe cre mai apoi îl arunci, şi ai grijă ca zeama evaporată să fie înlocuită cu apă fierbinte.

Şi iaca- tă ciorba de sarmale care vine însoţită în blid de smântână şi ardei iute.

Să mai zic şi de o mămăligă ?

Nu mai zic...

PS- fotografia nu îmi aparţine, a fost luată împrumut de la colegul meu Ernst Greg, bucătar la Altekuche, Furth im Wald- Germania, pe care l-am învăţat să gătească şi să înjure româneşte !!!

Ciorbă de sarmale

Acum, după o tăcere atât de lungă a blogului, probabil vă aşteptaţi să postez despre aventura de la Cluj unde Campionatul Internaţional de Gătit în aer Liber m-a pus pe jăratec şi m-a dus la DRACU !
O să vă dezamăgesc fiindcă încă nu am primit de acolo fotoreportaje, apoi impresiile sunt atât de tiranice şi vii încât nu mă lasă să fiu obiectiv şi coerent. Aşa că mai amânăm discuţia despre cum am bătut toată Transilvania într-un periplu de 1.000 de kilometri punându-mi Fordul meu bătrân aproape pe butuci, cum am început să confund oraşele între ele, creznd că la Cluj sunt în Arad, la Arad în Baia Mare, la Oradea în Zalău şi la Carei în Satu Mare. M-am scăldat cu picioarele în Crişul Negru crezînd că este Mureşul , am ajuns pe Transalpina convins că ajung în defileul Jiului, am făcut pană într-un orăşel al cărui nume l-am uitat unde se vorbea numai ungureşte iar unguroaicele aveau nişte ţâţe de mă scoteau din minţi şi efectiv mi-a părut rău că sunt cu Nemţoaica după mine, apoi am greşit drumul din Arad şi în loc să ajung pe autostrada încropită până la Timişoara m-am trezit în vama de la unguri (iară unguroaice Dumnezeule) şi când am ajuns la Buziaş, mi-am făcut trei cruci largi şi am hotărât că trebuie să îmi cumpăr un Gipies, altfel o să mă trezesc prin Afghanistan ori mai rău, în Siberia.
Dezamăgiţi fiind acum, o să vă amăgesc la loc scriindu-vă despre o ciorbă de sarmale pe care se pare că am inventat-o eu ieri, ori poate că e atât de veche încât mi-a fost transmisă genetic pe cale de subconştient de la strămoşii mei pălmaşi.
Ne-a venit ieri subit o poftă şi mie şi Nemţoaicei să mâncăm sarmale, după ce am închis langoşeria pe care o avem în piaţa de la Buziaş. Şi am constatat că nice, varză, nice altceva legumă ori cărnoase nu mai sunt de târguit, fiindcă era târziu şi piaţa se închisese.
Carne avem noi în frigider, dar varză nu şi Nemţoaica a refuzat să folosim frunze de viţă, de hrean ori alt paleativ. Iar varza noastră din grădină nu s-a închegat pe motiv de secetă sunt doar nişte firave biluţe încropite între frunze mari cât urechile de elefant pe care noi le numim brusturi şi de obicei le tăiem şi le dăm păsărilor când avem, ori, cum e anul ăsta le aruncăm în compost. Şi mie mi-a venit să culeg brusturi să îi opresc în apă cu oţet, sare, dafin şi cimbru ca să se înmoaie şi să le mai îmbunătăţesc gustul uşor strepezit. Mi-au ieşit moi dar de un verde întunecat, aproape negru asemănător cu piele de crocodil. Chiar şi nervurile frunzelor dădeau impresia asta, de te simţeai mai degrabă îndemnat să faci din ele genţi pentru fotomodele. Nemţoaica mi-a preparat o tocătură comună de sarmale, am rulat în brusturi patruzeci de bulzi frumuşei, i-am stropit cu ulei şi într-o tavă i--am pus în cuptor cu zeamă de oase de pui şi câteva roşii proaspăt culese de pe arac şi un ardei gras, toate legumele astea rupte între degete.
Şi atunci am avut inspiraţia să fac o ciorbă de legume culese din grădină, acrită cu zeamă de corcoduşe şi fără să vadă Nemţoaica am luat sarmalele după ce pe jumătate s-au copt şi le-am pus în ciorbă să fiarbă la foc mic şi am mai turnat şi niţel borş deasupra.
Domnilor, doamnelor şi restul lumii. O ieşit ceva de neînchipuit, când o să se dezvolte tehnologia blogurilor instant am să vă trimit fiecăruia dintre voi câte o lingură să gustaţi, dovada că am mâini de aur şi zărgheală cât încape a fost atât de evidentă înct Nemţoaica m-a ţucat (şi credeţi-mă de la ea gestul ăsta valorează ct o medalie de aur).
Pri similitudine amintesc Ciorba de Raci oltenească, adică ardei umpluţi, rudă săracă a sarmalei, fierţi într-o ciorbă cu multe roşii.
Oricum, îmi trec felul ăsta de mâncare în palmares şi dacă cineva ştie că nu este originală pe deplin şi că îmi asum o mâncare inventată nemeritat, să îmi scrie.
Acum mă duc să îmi pun încă o strachină cât e caldă şi vă promit că de mine încep să scriu de spre Cluj. Şi despre unguroaice !!! Că merită !!!
Clujul, că despre Unguroaice îmi rupe Nemţoaica junghetura...