Astăzi fără mâncare...doar cu căprioare

Astăzi trei cerbi plini de coarne în creştetul capului, mi-au treversau şoseaua prin faţa Fordului meu deşelat într-un galop nebun. Am frânat disperat aşteptând ca din făget să răsară fulgerător restul ciurdei de ciute speriate. Dar am stat pe loc degeaba cinci minute că nu s-a mai întâmplat nimic. Doar poleiul care începea deja să sticlească primejdios. Şi am plecat spre casă în viteza a doua. Nu aveam cum să mă înşel, fuseseră cerbi cu ramuri de os crescute pe frunte. Şi după ce m-am aşezat în pijamauă lângă cuptor sorbind o bere l-am sunat pe Ionică să îi povestesc vedenia. Şi Ionică m-a lămurit. La căprioare încep nunţile o dată ce zăpada se scurge în pământ. Ele intră în rut şi cerbii la fel. Iar ceea ce am văzut eu era o bătaie de crâşmă întru un taure bătrân, stăpân peste ciute şi doi tăuraşi mai tineri cu coarne de lapte cărora începuse să le miroase şi lor-poate pentru întâia oară- a căprioară umedă. Un Sfântul Valentin cornut. Şi ai avut noroc, mi-a spus Ionică serios, că nu au dat peste tine, câ îţi strâmbau capota. În rut cerbii sunt puternici ca tancurile cu şenile. Şi ce s-a ales din bătaia lor? Mai nimica, mi-a desluşit Ionică, de fapt e mai mult un ritual de primăvară, cerbul cel bătrân câştigă întodeauna, iar tăuraşii se ling pe buze. Au vreme să...
Cerbi, căprioare, viaţă...
Pădurea e tot un fel de patrie în care avem fraţi. Şi noi suntem ca ei, numai că avem coarnele crescute pe dinăuntru.