Satârul de o sută de ani

Timişoara arată ca un viespar sâmbăta. Şi pare mai mult un bazar oriental decât un crâmpei de occident. Dar are farmecul acelei femei prost îmbrăcate care supt haine musteşte de feminitate agresivă. Aşa Timişoara despletită, îţi fură minţile şi te ia în braţele ei. Iar oamenii de pe străzi, din pieţe şi magazine, chită că sunt majoritatea loviţi de tristeţea unei crize aproape tunisiene, au bunătatea încrustată în fiinţa lor şi ţi-e drag să stai la o taclauă cu ei. Mă simt la Timişoara ca un cocoş în ograda lui, doar că nu cucurigesc. Cred că m-ar lega şi m-ar duce un-doi la balamuc.
Am plecat să îmi caut din nou un locuşor în care să deschid fastfood-ul bănăţean la care tot visez, fiindcă găsisem un spaţiu gingaş şi frumos ca o bombonieră în Piaţa Mehala, dar un moştenitor cu bani din America, se judecă cu primăria pentru terenul de supt piaţă care cică ar fi fost a lui şi al moşilor săi câştigat cu sudoarea frunţii şi cu săpăliga. Şi cum mai mult ca sigur va câştiga, nu am chef să mă trezesc în chirie pe moşia recuperată a unui parvenit. Timişoara-i mare şi pieţe sunt destule. Dar tot răul spre bine, am ochit câteva locuri potrivite pentru planurile mele, am numere de telefon de contact şi mâine o să sun pe la toţi stăpânii de spaţii ca să mă dumiresc dacă o să am ospătărie la Timişoara ori ba. Dacă nu , am să modific langoşeria pe care o am la Buziaş şi am să coc mâncăruri de pomină lângă şi printre veveriţe, în buza parcului de promenadă.
Cel mai bine m-am simţit în Timişoara la hala de carne şi brânzeturi din piaţa Badea Cârţan. Am găsit miei pe tarabă, cu lacrimi de sânge îngheţat în nări, cocoşi galbeni de grăsime cu pielea lucioasă, cântărind trei kilograme şi galantare gemând de porcării. Adică toate formele proaspete ori prefabricate ale guiţătorilor care şi-au dat duhul de criză.
Iar la un butuc de despicat cărnurile, am dat peste o bănăţeancă trupeşă şi cu ochi atât de frumoşi că vreai nu vreai, te duci la masa ei să târguieşti ceva numai ca să legaţi dimpreună sămânţă de vorbă. Dar eu nu cu ochii ei aveam treabă ci cu satârul, că tăia oasele cu o bardă care avea mai mult forma de iatagan, cu mâner de os adevărat şi lama canonită de muncă grea. M-a fascinat scula ei de măcelăriţă şi parcă mă vedeam deja lucrând cu ea în emisiunea de marţi. Am oprit-o de la despicat carnea şi ea m-a salutat senină: Bună gimineaţa Uico. Mi-a spus că îmi ştie emisiunile de la televizor şi îi e drag de ele, că suntem copii şozi (adică veseli) şi cu suflet. Eu i-am făcut propunerea să îi cumpăr barda că uite, aşa sculă se cuvine să am eu la mine în bucătărie şi ea a spus că barda o are de la bunicul ei care tot căsap (măcelar)a fost şi că i-ar fi greu să o dea. Plus că n-ar mai avea cu ce să taie carnea. Dar vecinele au sărit cu gura pe ea şi au obrăznicit-o că de ce nu mi-o dă gratis fiindcă eu fac fală banatului şi barda o să apară la televizor iar moşul ei din ceruri o să zâmbească mulţumit. Şi femeia a zâmbit cu ochii ăia ca lumina de clari şi a zis aşa: Vii sâmbăta viitoare la piaţă cu o bardă de schimb şi eu ţi-o dau pe asta. Nu vreau bani pe ea, că am destui numa să-l pomeneşti pe taica al meu la televizor. Şi i-am ţucat mâna şi am întrebat-o dacă nu îşi ia vorba înapoi. Iar ea s-a uitat urât la mine şi a replicat că e bănăţancă în ţoalele ei şi că bănăţanu se ţine de cuvântul dat ca de jurământ şi dacă mai spun vre una nepotrivită, nu mai îmi dă bărdiţa.
Aşa că acuma trebuie să mă dau peste cap să fac rost de un satâr frumos de măcelar ca să îi dau bănăţencii în ţoalele ei la schimb, că nu vreau să îmi bat joc şi să mi se ducă potca prin Banat. Şi bărdiţa veche de o sută de ani o să stea frumos lângă ţestul meu bătrân tot de o sută şi lângă căldarea de ţins tot la fel de bătrână. Iar eu o să mă simt între ele ca un ţânc cu caş la gură.
Şi acuma să vă dau o reţetă cu caş de ţânc şi cu carne tăiată pe butuc cu bărdiţa.
Taie felii de cotlet frumos cu tot cu osul său şi cu slănina lui. Să fie cam şase bucăţi că e duminică şi masa se cuvine să fie bogată. Şi unse cu un strop de ulei şi date cu sare şi mirodenii ca pentru cârnaţi, să le frigi pe o parte şi alta în tigaie. Când se fac ruginii şi înmiresmate, să le scoţi la odihnă pe un taler. Iar în tigaie să pui un gogoloi de unt şi când e fierbinte să pui acolo sfărâmat mărunt o jumătate de kilogram de caş de vacă proaspăt. Dar să fie caşul de o zi. Şi el se va topi în tigaie şi va lăsa un sfert zer şi trei sfert se va face pastă. Şi scurge uşurel zerul să îţi rămână numai bunul caşului. Şi amestecă mereu şi presară piper în tigaie şi la un moment dat caşul topit o să se întindă ca o gumă de mestecat. Înseamnă că ai nimerit brânză de calitate şi ai şi dexteritate la mestecat. Acum mai adaogă unt şi iară mestecă bine. La un mment dat casul trebuie să se facă o turtă rumenă pe dedesupt în tigaie. Atunci fă cumva şi răsuceşte scovarda asta pe burtă, dar vezi să nu se rupă. Nu o azvârli în aer ca pe o clătită, că nu ţine. Îţi trebuie o paletă bună, dreaptă să fie şi lată în buză. Sculă de meşter.
Şi dacă ai fript turtoiul pe amândouă părţile, gustă-l de sare. Că are obiceiul turta de caş să devină mai sărată fiindcă îşi pierde lichidul. ori dacă nu a pătruns-o sarea, mai cere şi trebuie să îi mai dai. Ei şi taie turta în felii triungiulare ca să se potrivească cu numărul de cotlete.
Şi pui în farfurie o felie de carne pârpălită, peste ea aşează câteva rondele de ceapă roşie doar frecate cu un strop de sare, iar acoperiş pune turta de caş. Şi mai presară cimbru uscat şi pătrunjel. Iar lângă mai merge doar o linguriţă de sos de roşii fierbinte şi dacă nu, puţin ketchup din acela păgân. Şi pită proaspătă şi poftă mare.