Amintiri bucătăriceşti

Când era criza cea mare de pe vremea împuşcatului Ceauşescu, ajunsesem să ne uităm la o bucată de carne, ca la salata ursului din Arap Alb. Obişnuiţi în oala noastră de fiertură erau faimoşii adidaşi de porc, adică picioarele de râmător cu încă păr negru pe ele, precum şi ghearele de pui numite chinezeşte Tacimuri cu accent pe prima silabă. Noi, ortacii de la locul de muncă, ne întovărăşeam vinerea dis de dimineaţă şi ne aşezam la rând la măcelărie, având cu noi scăunele şi o masă pliantă şi stăteam acolo o zi şi o noapte cu speranţa că „se bagă carne”. Şi de multe ori „se băga” şi plecam în trăistuţă cu un hartan de ceva. Estimp stăteam pe scăunelele noastre la uşa măcelarului şi jucam cu nişte cărţi ungureşti soioase şeptic ori cruce, jocuri tâmpite de trecere a timpului. Şi aveam supt măsuţă sticloanţa cu Rachiu Alb (nu ştiu cum, dar criză de beutură nu a fost niciodată) şi ne cinsteam cu măsură, că noaptea era lungă şi rachiul tare. O dată, când s-a stârnit o pală de vijelie ca din senin, o antenă de fier greu s-a prăbuşit de pe blocul măcelăriei şi a căzut exact între noi. Prietenul Gherasim tocmai ducea sticla cu rachiu la gură iar ţeava antenei i-a făcut-o zob între degete. Gherasim a început să înjure, nu fiindcă antena i-ar fi putut crăpa capul pe vecie ci pentru că sticla era abia începută şi nici măcar nu gustase din ea. Altădată a venit Miliţia să ne alunge, fiindcă stăteam motâlcă în gura bulevardului, dar noi eram Furnalişti de criţă şi când ne-am zborşit la miliţişti au luat-o la picior. A venit în schimb unul de la Partid, care fusese şi el pe vremuri furnalist de-al nostru şi ne-a luat cu gugu-lugu, să nu mai stăm la rând în faţa măcelăriei. I-am dat să ba rachiu şi a jucat cu noi şeptic şi asta a fost tot. Nu se putea pune partidul cu noi, că eram mulţi şi negrii în cerul gurii iar dacă mergeam acasă fără carne, ne sucăleau muierile şi ne era mai frică de gura lor decât de pulanele miliţiei. Mai plecam, câte cinci în expediţii lungi pe sate, să târguim gâşte, raţe, păsări de curte, cărora le luam gâtul în ograda paorelui (ţăranului) de la care târguiam şi le aduceam în portbagaj învelite în trenţe pline de vaselină, ca să nu scorbelească miliţia prin ele. Că erau controale pe şosea, mamă-mamă, mai ales în vremea mielior, că mielul era interzis la tăiere, dar noi eram bandiţi că fără drob şi păcele nu ne simţeam întregi. Şi mai era un lucru esenţial pe care trebuia să îl facem ca să avem linişte în casă. Tot aşa cu ortăcie la benzină, plecam la Târgul Sârbilor de la Oraviţa să cumpărăm Supco, sau cum îi spuneau Regheţenii, Vegheta, amestecul acela miraculos din care puneai o linguriţă rasă la oala de fiertură şi se făcea o bogăţie de mâncare de îţi jucau purecii pe burtă. Suplinitor de gust de carne şi de viaţă. Şi mai târziu, când am început să călcăm noi în democraţie, mi s-a făcut dor de vechea Vegheta pe care nu o mai găseam de târguit, iar în comerţ apăruseră tot felul de Maghiuri şi Knoruri cu gust îndoielnic de chimicale. Şi atunci am făcut eu probă să îmi produc Vegheta de casă şi după mai multe încercări am reuşit reţeta asta pe care vi-o spun şi vouă să vă îmbucure oala cu fiertură şi cerul gurii:

Să iei aşa:
-un kil de morcovi
-o jumătate de kil de pătrunjel rădăcină
-un sfert de kil de păstârnac
- două sute de grame de ţelină rădăcină
- două sute de grame de ceapă dezbrăcată de foile ei
- o legătură de pătrunjel verde
- o legătură de ţelină verde
Şi toate legumele astea să le pui în robotul de bucătărie cu cuţit iute şi să le laşi să se facă aşchii mărunte de tot. Apoi le aşezi într-o tavă pe care să o tapetezi cu hârtie de copt şi să faci un strat uniform. Şi dai tava la cuptorul lăsat cu uşa deschisă. Scoposul este să se evapore toată apa din legume ca să rămână numai fibra uscată şi sfărâmicioasă. Şi din când în când mai mesteci în tavă şi mai netezeşti ca să se uşte streturile uniform. Şi când simţi între deşte, că rumeguşul acela de legume nu mai are apă, scoţi tava afară şi o dai la răcit. Şi amestecul îl mai pui în robot încă o dată, adaougi o sută de grame de sare grunjoasă, dar neapărat grunjoasă şi fără iod, o linguriţă de piper, şi două trei foi de dafin sfărâmate în pumn. Şi iarăşi dai drumu la robot până ce bei tu un păhăruţ de ceva tare cu gândul la rachiul alb de pe vremuri. Şi când ai terminat, trebuie să scoţi din robot un nisip de legume plin de colori şi miroaznă, pe care să îl pui la păstru în pungi de hârtie, într-un loc întunecos şi uscat. Şi de câte ori pui să fiarbă oala de supă ori de ciorbă, toarnă în ea o lingură de amestecul acesta. Fără e-uri, fără aditivi. Fără coloranţi. Natural de la Uica Mihai şi cu gust de Epoca de Aur.