Cum s-a născut Uica Mihai

Cel mai prost an din viaţa mea a fost  o mienouăsutecincizecişişapte, când în data de opt noiembrie într- o noapte demenţială, m-am născut la spitalul numărul doi, cunoscut în oraş sub numele de Spitalul Vechi.

Ploua precum în vechiul Vavilon cu bulbuci plini de zgomot iar mama, pe masa ginecologică, ţipa ca în gură de şarpe.

Din cauza furtunii de afară, care dăduse peste cap toţi stâlpii de înaltă tensiune, spitalul rămăsese fără curent, iar doctorii operau la lumina unor lămpi arhaice cu petrol.

Nu vroiam să mă nasc în acel semiîntuneric bolnăvicios, mă aşteptam ca venirea mea pe lume să aibă loc într- o explozie de lumină generată de lămpi albe de cuarţ, iar în jurul meu să văd doar feţe strălucitoare pline de fericire ca şi cum venirea mea pe lume ar fi fost a doua venire a lui Messia.

În schimb, când la o sforţare supraomenească a mamei am scos pentru prima dată capul afară, nu am văzut decât o leşie tulbure, ofticoasă, care izvora dintr-o lampă cu ţilindrul pătat de muşte, iar de asupra mea aplecat să mă tragă de urechi cu forcepsul, chipul de urangutan cu barbă al doctorului Pantea, o scârbă de om fără caracter şi fără scrupule. Mai târziu am aflat că îl tapase pe tata de cincizeci de lei ca să asiste la naştere.

Enervat l-am scuipat pe doctor direct între ochi şi i-am tras o înjurătură birjărească, cred că i-am spui ceva de genul „Hai sictir te bag în mă-ta boule”, după care am tras aer adânc în piept şi am intrat la loc, în întunericul protector din uterul mamei.

Doctorul Pantea şi-a azvârlit pe jos mănuşile chirurgicale, şi a început să suduie în stilul său bâlbâit pentru care era faimos în tot oraşul.

„În pi-n piz, pun pan mu pita munu”

„Iertaţi-l domn doctor a murmurat mama printre suspine, că e mic şi prost şi nu ştie ce vorbeşte. Iese el afară singur, că nu poate să îşi ţie respiraţia prea mult…”

Şi aşa a şi fost, după trei minute în care m-am ţinut de nas până mi s-au bulbucat ochii ca la broască, am simţit că îmi pierd cunoştinţa. Vedeam stele roşii şi verzi şi un tunel alb care se deschidea în faţa mea şi mă sorbea cu o putere nemaivăzută. Aşa ca am dat tare din picioare şi am apucat să mă nasc înainte de a muri.

Doctorul Pantea stătea înfrânt pe scaun, în cel mai îndepărtat colţ al sălii de naştere şi trăgea cu obidă dintr-o Mărăşească pe jumătate scuturată. Ba chiar am avut impresia că l-am văzut cum scoate din buzunarul de la spate o chestie turtită din care soarbe trascău.

Iar pe mine m-a ridicat în braţe şi m-a dat cu capul de tavan sora Rodica, prima femeie de care m-am îndrăgostit şi care a rămas pentru mine până a închis ochii şi Dumnezeu a luat-o la el, fiinţa eterică supremă.

„Felicitări doamnă, aveţi un flăcău mare. Sănătos şi voinic. Ia uite ce sculă mare are, ptui să nu-l deochi. Tâta mare flăcău !”

Şi în timp ce mă ridica spre tavanul scorojit, lămpile de cuarţ s-au aprins şi o lumină strălucitoare ne-a îmbrăcat într-o aură antică, de păream un grup statuar din vechea eladă.

Infirmierele fericite că s-a terminat calvarul, au suflat în lămpile cu petrol şi şi-au trecut toate fericite palmele peste obraji.

După care curentul a căzut din nou şi sala de naşteri s-a cufundat într- o beznă totală din care n-a mai ieşit nici azi.

Am fost ultimul prunc care s-a născut în Spitalul numărul doi, cunoscut în oraş sub numele de Spitalul Vechi

Clădirea a fost demolată şi în locul ei a fost construit un parc de agrement pentru oamenii muncii. Iar în mijlocul parcului printre straturi de glicină şi păpălău, tronează un monument sub formă de ou de struţ, pe soclul căreia pe o placă de bronz, stă scris: Aici s-a născut la opt noiembrie una mie nouă sute cincizecişişapte, Mihai T. Ioan.

Şi atât !