CEA MAI BUNĂ CIORBĂ DIN LUME

Împrejurarea de tinereţe zăbăucă, m-a dus să cunosc pe vremea când eram copt pentru cătănie, o fată frumoasă ca o lumină, oploşită la muncă în capitala care la vremea aceea era un fel de Meccă a pripăşiţilor. Era de baştină din Regat, nu din cel al Marii Britanii ci din cel Prahovean, de unde dacă dai cu piatra, nimereşti sută la sută în inima Bucureştilor, pe Magheru. Fata muncea necalificat la Adesgo, o fabrică de ciorapi faimoasă în acele timpuri, iar eu becher, studiam la Ştefan Gheorgiu să mă fac ziarist, lucru pe care n-am mai apucat să îl duc la capăt, fiindcă am fost luat cu arcanul la oaste.
Şi eram în vremea aceea o prăjină de băiat jigărit, cu tuleiele abea înflorite şi cu ochii plini de poezie. Curgeau metaforele din mine ca dintr-un sac de grâu ros de şoareci. Iar regheţanca prahoveancă s-a îndrăgostit de mine într-o seară la un ceai dansant, când i-am făcut declaraţii în versuri, jumătate ale mele jumătate ale sticlei de coniac Zarea pe care am băut-o ca pe apă. Şi m-a invitat spre dimineaţă să o vizitez în cămăruţa ei de la mansardă de prin Dinicu Golescu, unde stătea cu chirie la doi prahoveni de-ai ei, bătrâni cumsecade şi cu fermoar la gură. Eu am crezut că o să facem dragoste şi o să mă bucur de luminile trupului ei în zori, fiindcă întradevăr Ileana (o chema ca în basme) era frumoasă ca o cadră. Dar ea îngrijorată de starea mea de mahmureală mi-a aşternut masa în crucea dimineţii şi mi-a pus dinainte bucate gătite de mâna ei ca să mă dreagă. Şi era acolo mai ales o ciorbiţă de văcuţă (numai în diminutive se poate a grăi despre delicatesa asta) pe care am sorbit-o cu aşa de mult suflet, că dintr-o dată m-am simţit ca nou şi aproape că îmi venea să scot din teacă paloşul. să încalec pe murgul înaripat şi să plec prin nouri să aduc un ulcior de Apă Vie. Iar Ileana stătea tăcută lângă mine şi mă privea cum mă muncesc cu lingura şi era toată numai zâmbet şi flacără. Şi acum pot citi în mintea ei de atunci, că asta era dovada supremă de iubire pe care mi-o putea da cugetul ei de fată simplă de la ţară şi că îmi făcea astfel un jurământ deplin. Şi după ce am mâncat bine, m-a culcat între perne moi proaspăt înfăţate şi am adormit ca un prunc în miros de levănţică şi busuioc. Şi am visat că lumea e ca un castron uriaş de ciorbă care mi se oferă deplin şi fără reţineri. Şi m-am înfruptat şi în vis.
Am trăit cu Ileana un an şi o vară cu tot cu vacanţă, dar mai apoi s-a făcut aşa că a săpat viaţa o prăpastie între noi şi în timp ce eu cătăneam şi învăţam milităria târâş prin smârcurile din Balta Brăilei, pe Ileana au măritat-o părinţii cu forţa, fiindcă auziseră de mine şi nu le convenea nici în ruptul capului să îşi dea fata după un Bănăţean fără căpătâi şi pe deasupra şi scârţa-scârţa pe hârtie. Aşa că s-a pierdut Ileana mea undeva prin Prahova aia a regatului, măritată cu un oier cu turme grase căruia i-a făcut cazane de ciorbă şi trei copii. Am întâlnit-o după mulţi ani, când devenise o balabustă cu perciuni şi mustăţi, grasă cât trei Ilene la un loc, colindând prin târgurile din regat. Vindea brânză şi caş bio, la taraba ei, ajutată de copii şi de bărbatul care părea mai degrabă contabil decât cioban. Şi am depănat cu ea amintiri şi am lăcrimat puţin din tinereţea noastră atât de frumoasă în timp ce contabilul i-a dat învoire să bem împreună o halbă de bere. Şi la masa aceea în semn de despărţire şi ca să îmi arate că nu m-a uitat şi că mă ţine încă în sufletul ei la loc de taină, mi-a dat Ileana reţeta acelei ciorbe care, după ce o să o încercaţi, o să spuneţi şi voi că e cea mai bună ciorbă din lume:

CIOBA DE VĂCUŢĂ.

Trebuie  să pui într-o oală încăpătoare un strat de ulei gros de un deget. Iar în el când s-a înfierbântat arunci un kilogram de roşii tăiate mărunt din cuţit (să nu le cureţi cumva de pieliţe şi seminţe că nu mai iese ciorba) şi cinci-şase căţei de usturoi, doar striviţi cu lama satârului pe fundul de lemn. Şi dai pe deasupra cu sare, piper şi mai arunci o legătură de leuştean tocat mai mare, că oricum se va topi în zeamă. Şi să căleşti bine maiaua asta până se face în oală un must plin de aburi. Atunci iei rasoalele de vacă, să tot fie două kile şi ceva, tăiate rondele şi le amesteci în oală cu începutul ăsta de fiertură. Şi să torni zeamă de oase de vită până aproape de buza oalei, apoi să mai adaogi o ceapă, doi morcovi, un pătrunjel, un păstârnac şi ceva ţelină rădăcină, toate tăiate mărunt. Mai dregi cu sare şi piper, pui capac şi laşi fiertura să bolborosească încetişor. Vezi că deasupra se ridică spuma cărnii. Să nu o culegi cu paleta că acolo e tot duhul ciorbiţei. O laşi să se topească în zeamă şi să ai grijă să nu dea pe dinafară. Ei, şi când ai încercat carnea şi e fiartă, pui câţiva cartofi tăiaţi în patru şi o mână de orez, dar nu prea mult că se face ciorba pilaf. Şi să mai fiarbă ea cam o jumătate de ceas apoi o dai deoparte. Presărată trebuie oala cu pătrunjel verde tocat şi cu leuştean din nou şi dacă nu e destul de acră pe gustul tău mai drege-o cu puţin oţet de mere. Şi zeama asta să o mănânci din castronul cel mare de trei kile ca să te poţi sătura omeneşte, iar lângă într-un blid pui carnea rasolului şi lângă ea hrean ras. Şi să vezi cum o să ţi se schimbe faţa lumii şi o să înţelegi ce vruiam să zic eu cu povestea asta din tinereţea mea zăbăucă.