Mecanicul auto, se spune, e jumătate vaselină, adică în sensul că îşi ascunde nepriceperea şi gafele mecaniceşti ungând din belşug cu unsoare pisele mişcătoare ba chiar şi pe cele ne.
Aşa şi bucătarul nepriceput, îşi ascunde stângăciile din meniu, punând din belşug sare şi piper în bucate.
Piper mai ales, fiindcă ascunde gustul, nu ? E o chestie relativă, fiindcă spre deosebire de mecanicul limitat la vaselină, bucătarul mai are la îndemână şi alte trucuri.
Bunăoară, Vegeta, pudra aia colorată vândută în plicuri sub diferite forme, branduri şi denumiri.
A luat locul acest substitut de mâncare tradiţionalelor sare şi piper?
În foarte multe cazuri da.
Am întâlnit bucătari amatori care spun, nu pun sare decât după ce adaug Vegeta fiindcă după aia îmi iese prea sărată. Piper nici nu mai trebuie că am o Vegeta piperată de la ardei.
Am fost într-un local profi, unde bucătarul şef, la meniul zilei face o zeamă lungă din vegeta clocotită în apă, la care adaugă în funcţie de zi, tot felul de chestii şi îşi numeşte zeama fie ardelenească, fie a la grec, fie de văcuţă, fie de porc, mai jonglând cu ingredientele, cu nişte dresinguri, cu ceva smântână (şi smântâna în bucătărie e tot un fel de vaselină a mecanicului).
Dar dacă mănânci în restaurantul lui, cinci zile una după alta, îţi dai seama că mănânci de fapt aceeaşi zeamă improvizată şi numai altfel botezată şi şmecherită.
Puţini bucătari mai fac bucătărie ca la carte, aşa cum se făcea înainte de apariţia blestematei de Vegeta pe care culmea o găseşti şi în sarmale, în pilaf şi în plăcinta cu carne de la bragageria din colţ. NUmai prăjituri cu Vegeta nu am mâncat.
Folosind sare, piper, condimente verzi (pătrunjel, ţelină, mărar, leuştean, cimbru, măcriş etc) şi doar ocazional extraacte naturale de plante aromatice certificate.
Mi-e jenă de multe ori când mă duc într-un restaurant să comand ceva de mâncare, de teamă că nu o să îmi placă şi o să las blidul plin pe masă, iar bucătarul, chelnerul şi patronul se vor simţi jigniţi sau vor considera că sunt un înfumurat cu nasul pe sus.
Dar n-o să se întâmple niciodată aşa ceva cred, din moment ce îmi plătesc porţia, fiindcă tragic şi trist în aproape toată restauraţia din România (cu puţine şi notabile excepţii) banul este cel care dă tonul.
Cu alte cuvinte, dacă mecanicul are vaselina, bucătarul sarea şi piperul, patronul de restaurant are leul pe care nu ştiu de naiba încă îl numim RON.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu