Două ziceri despre câini

Prima zicere
America e plină de câini. Fiecare american are o casă, nevastă, doi copii minori şi un câine. Aşa e în America. Ba chiar putem afirma că numărul femeilor măritate este egal cu cel al câinilor. Sau invers. Numărul câinilor este egal cu cel al femeilor măritate. În schimb, pisicile sunt destul de rare, şi marea majoritate locuiesc într-un copac din care le tot dau jos pompierii la insistenţele unor băbuţe care toate seamănă între ele. Că aşa e în America, toate băbuţele semănă între ele, fie că au patruzeci sau optzeci de ani. Dar culmea, câinile şi pisicile nu se întânesc niciodată. Câinii se întâlnesc cu postman, cu milkman şi cu inspectorul de la Sănătatea Animalelor. Sau cu ceilalţi câini şi îi trag împreună un beisbol, după care se duc în oraş să bea un drink. Pisicile nu se întâlnesc decât cu pompierii si cu băbuţele, dar pentru foarte puţin timp fiindcă preferă să stea în copaci. De acolo Ammerica se vede mai bine.

Dacă stau bine să mă gândesc, America nici nu există de fapt. E doar o invenţie a studiourilor cinematografice, care din asta fac profit. Căini, pisici, băbuţe, chestii…
Cum dracu să poţi crede că există blocuri de trei sute de etaje şi autostrăzi cu şase benzi. Trucaje pe calculator. Sau oameni care dorm în cutii de carton la margine de Cichago. Auzi ce nume, Cichago. Sună ca o marcă de gumă de mestecat. Sau de elastic pentru chiloţi. E o afacere bună America asta, fiindcă se fac sute, ce spun mii, milioane de filme cu ea. De fapt dacă e o dată făcută pe calculator, studiourile şi-o vând de la unul la altul, mai pun un etaj în plus la un bloc, mai reduc din benzile autostrăzii schimbă culoarea câinelui, freza băbuţei şi pun pisica să miaune cu accent latin şi gata! Scot un film nou şi se umplu de dolari. Şi dolarii ăştia, ce chestie, ştiţi că din raţiuni de economie sunt făcuţi toţi la aceeaşi dimensiune? Şi ăia de cinci şi ăia de o sută. Toţi măsoară şapte pe doişpe şi sunt tipăriţi cu cerneală lavabilă, se spală şi se retipăresc în funcţie de necesitate. Bani de tifăl. De aia în filme americanii nici nu numără banii. Aţi văzut cum scoate mafiotul banii dintr-un plic şi numai îi răsfoieşte o dată şi aruncă un ochi asupra lor şi zice printre dinţi şi trabuc: lipsesc două sutare. Şi-i pune individului cu plicul pistolul la ceafă şi îl mierleşte.
Aşa că bine am adus vorba. În America aia inventată de cinematograf, există şi mafioţi. De fapt există mafioţi dinainte de a exista America şi o să existe şi după. Ei sunt baza. Se spune prin cercurile înalte că de fapt studiourile sunt ale lor şi ei sunt şi proprietarii câinilor care joacă în filme şi pentru care încasează onorarii grase de tot. Cel mai celebru e un câine numit Al Pacino care ia treizeci de milioane pentru un film. Doar pisicile sunt ale nimănui. Ele sunt de fapt America. Pisicile şi copacii. Restul sunt chestii de cinematograf pe care le uiţi de la o zi la alta. De la un film la altul…

A doua zicere
A venit la noi la uşă un căţel. Auzise el probabil că eu şi nemţoaica de nevastă-mea acordăm azil politic câinilor de pripas şi că la noi e trai pe vătrai pentru pripăşiţi. Dar cum e plin la mine de câini, am ieşit în poartă să îi explic frumos că nu mai avem locuri libere până în primăvară. Dar n-am apucat să deschid gura. Căţelul era făcut covrig pe sacii de gunoi pregătiţi pentru expediat cu ghena şi scheuna uşor. Se vedea de la o poştă că e suferind. Apoi i-am văzut coapsa stângă spintecată de o rană urâtă şi am strigat după nevastă-mea. Căţelul s-a speriat, a închis ochii şi s-a chircit şi mai mult pe sacii de gunoi. El a înţeles din vocea mea că îl alung şi a dat să se ridice. Dar n-a putut şi am văzut că supt el se adunase sângele închegat ca un fel de pastă vâscoasă. L-am mângăiat pe căţel pe cap şi el s-a destins dintr-o dată. Am simţit că tremură. De frică? De frig? Afară au fost astăzi minus cu zece grade. Dar pentru un câine care se cheamă câine cu adevărat asta e floare la ureche. Cred că pierduse prea mult sânge. N-am mai aşteptat să iasă nemţoaica afară, l-am luat pe căţel în braţe şi am intrat în casă. Era uşor ca fulgul căţelul, de parcă avea oasele umplute cu aer şi coastele i le simţeam prin piele.
Dar nu v-am povestit cum arată căţelul. Ce mai contează? Ia un căţel acolo. Cotarlă cu ochii umezi şi limba roz. Acum albă de la boală şi suferinţă. Blana scurtă şi cafenie, urechi scurte şi bot plin de dinţi mărunţi. Puiandru de până într-un an. De talie să încapă într-o poşetă de domnişoară şi cu un ciot de coadă. Câine bagabont de prin parc. Parcă îl mai văzusem prin toamnă hârjonindu-se cu un dulău prin chioşcul de vară.
Nemţoaica l-a luat urgent pe azilant şi l-a băgat la doftoricit. Ea nu se teme de alde de-astea, ştie multe şi are şi instrumentar. I-a curăţat rana cu ceva galben, a uns-o cu ceva verde, a mai dat pe lângă cu ceva rozaliu şi a ascuns totul într-un bandaj prin care toate culorile au ieşit în afară. Părea căţelul pregătit să mergă la carnaval. Iar pe mine m-a oropsit să caut o ladă prin pivniţă, o scurteică veche prin pod şi să-i încropesc culcuş la gura cuptorului. Apoi a mai trebuit să încălzesc lapte într-un castron şi să caut prin frigider o pungă cu oase de vită. Trebuia să le fierb şi să le pun la răcit pentru căţeii din gospodărie. Şi mie ce mi-a dat prin gând să încropesc o supă gustoasă, că doar şi eu sunt câine şi suflet. Aşa că am făcut :

Supă de oase cu trenţe

Cred că nevastă-mea cumpărase oasele de la o vacă întreagă, erau în pungă peste cinci kilograme, dar numai lucru bun cu cartilagii măduvă şi mai resturi de carne pe ele. Le-am pus într-o oală de cinsprezece litri acoperite cu apă rece şi stopite cu sare, să zacă şi să îşi lase sângele. Şi am curăţat o gulie lemnoasă din acelea cu coaja groasă, trei cepe roşii zece morcovi, două rădăcini de pătrunjel,un păstârnac şi încă unul că merge bine la pereche, mai o lingură cu vărf de boabe de piper, trei foi de dafin şi un strop de oţet de mere ca să se coaguleze spuma de deasupra şi să se topească la loc în oală. Că e păcat să spumuieşti astfel de bunătate şi să arunci spuma. Acolo e tot sfârcul supei.
Şi am dat foc supt oală încetişor. Aveam acuma timp să îmi văd de ale mele trei ceasuri. Între timp azilantul de la gura cuptorului băuse laptele tot, mai avea încă lacrimi albe pe bot şi gemea uşurel într-un vis de câine, la căldurică. Ceilalţi câini ai noştri îl priveau de la distanţă miraţi că nu iese din cutie să se joace cu ei. Doar Roni l-a mârâit puţin, apoi au fugit cu toţii să se zburde afară în zăpadă. Eu m-am aşezat lângă lada căţelului în fotoliu, mi-am luat cartea la care mă chinui de trei zile (Întâmplări din lumea cărturarilor de Wu Jing Zi) şi am dat radioul încet să nu mai aud ce se întâmplă în Egipt, că mă seacă la inimă. Şi am adormit lângă căţel ca o balegă. Toropit de căldură şi de gustul parşiv al iernii care îmi dăduse să beau dis de dimineaţă o cană mare de vin fiert.
Eh ! Dar m-a trezit nemţoaica cu ochii în patru şi m-a trimis la bucătărie unde mi-e locul. Şi ce să vezi oala mea secase pe jumătate. Şi ştiţi şi voi că e crimă să adaogi la supă apă rece în completare. Nu mai iese supă în veci, ci o zeamă chioară de front, bună pentru cătanele flămânde. Aşa că am oprit focul, am strecurat oala punând de o parte oasele pentru câini iar legumele fierte pentru sufleţelul meu. Şi mi-au rămas cam trei litri de zeamă galbenă cu bănuţi de aur pe dedeasupra, concentrată şi bună la gust că o primăvară de care te bucuri după iarna grea.
Am lăsat-o să se odihnească într-o oală nouă şi m-am apucat să bat zdrenţe. Adică trei ouă cu o cană bună de smântână, sare, piper şi doar o lingură de gris. Iar oala cu supă a trecut iar pe cuptor şi când a început să clocotească încetişor am turnat prin sita de stors tăiţeii crema aceea de ou răsucind sita în toate părţile. Şi s-au făcut nişte zderenţe de toată frumuseţea în oală şi cu miros îmbietor. Nu mai trebuia decât să arunc acolo o mână de pătrunjel tocat şi să iau lingura cea mare din sertar. Dar m-a strigat nevasta în camera de zi şi ce să vezi, căţelul azilant sărea în trei picioare prin cameră şi se hârjonea cu ceilalţi. Aha ! Am zis eu, ne-am mai procopsit cu unul.
Lasă vorba, s-a răstit nemţoaica, trece-l şi pe ăsta în meniu şi fă-i culcuş în pivniţă lângă puii de găină. Când dă primăvara îl trimitem în lumea lui, dar până atunci îi acord azil deplin.
Şi pune-mi şi mie un castron de supă , că miroase aşa de fain că mi se face rău...