Am încercat întodeauna să îmi fac o închipuire a unor gusturi stranii, care amestecate în devălmăşie studiată, să dea un gust general şi mai straniu. Câtă mâncare de rebut am aruncat eu la coşul cel de gunoi, fiindcă mi se părea că nu e cumsecade să o dau câinilor, numai Dumnezeu mai ştie. Dar şi câte feluri inventate pe loc la plită ai ieşit cu gust de rai şi de nemurire, iar nu pot şti. Fiindcă din lenea celui sătul şi cu burta plină, nu m-am apucat să le trec pe hârtie cu reţeta şi gramajul lor şi s-au pierdut pe vecie. Şi poate e mai bine aşa, fiindcă îmi rămâne liber să inventez iar şi iar.
Aşa am făcut ieri, când la micul dejun am găsit în frigider un castronel cu fructe de mare din cele pe care le folosisem ca să coc o pizza marinara cu două zile înainte. Şi aşa am simţit o poftă în cerul gurii de carnea scoicii şi de scampi cei micuţi cu rozaliul lor. Puteam să fac aşa ca pe vremuri, doar să le stropesc cu ulei de măsline, sare, piper şi o lecuţă de suc de lămâie. Salată simplă cu pâine prăjită uşoară şi cu gust de Napoli şi Portofino.
Dar mi-a venit aşa să mă joc de-a tigaia şi să îmi sufulc mânecile în bucătărie, fiindcă aşa plăcut încălzea cuptorul proaspăt înfundat cu lemn de fag aşa că mai întâi mi-am turnat un păhăruţ de Bitter din sticla nevesti-mi şi am purces.
În tigaie am stropit cu nişte ulei de măsline şi am pus fructele de mare acolo, când uleiul a început să sfârâie a jucărie. Am mai adăugat doar un căţel de usturoi tăiat felii, două ştraifuri de gogoşar marinat în oţet, şi câteva rondele de ardei iute ca focul. Am dat cu sare şi piper şi ce mi-a venit brusc şi dintr-o dată să arunc în tigaie restul de bitter rămas în paharul pe care nu l-am beut, că nu mă împac cu gustul lui de rădăcini suedeze. Şi a dat tigaia chinuită o flacără albastră ca cea care trebuie că arde supt cazanul cu smoală de la talpa iadului şi am lăsat-o în voia ei, fiindcă se făceau nişte umbre şi lumini aşa frumoase pe pereţii bucătăriei de parcă mă aflam într-un film de Quentin Tarantino. Şi a sfârâit tigaia mea mai un minuţel, că doar fructele de mare fuseseră cu două zile înainte opărite în apă cu oţet balsamic, sare, piper, ulei şi sferturi de lămâie. Şi îmi spuneam na! Că tigaia asta o să meargă la gunoi, aşa că numai de probă am băgat un deget în sosul acela maroniu uşor prin care înfloriseră deja portocalii creveţii şi dacă am băgat degetul în gură, am dat de un gust aşa fain, că mi s-a zburlit părul pe ceafă. Începuseră să îmi sune în cerul gurii cele muzici arhiereşti şi stomacul a dat larmă, că vrea şi vrea. Că făcuse bitterul cu aromele lui stranii un amestec ce suna a vară şi a primăvară la un loc şi parcă eram pe o corabie între valuri cu creastă albă de spumă. Iaca-tă na ce face o picătură de beutură medicinală…
Şi în închipuirea mea de moment am zis că fructele astea de mare încropite, merg la gust dimpreună cu o omletă dar şi aia mai nu ştiu cum. Aşa că am spart trei ouă şi le-am separat în castroane. Iar albuşul l-am bătut până s-a făcut ţeapăn şi gălbenuşurile le-am frecat cu sârg şi cu sare, piper, boia şi o linguriţă de pastă de roşii. Şi le-am împreunat ouăle la loc, cu grijă şi mestecând încet mai mult de jos în sus. Iar maiaua asta am pus-o să se facă omletă. Şi mi-a ieşit o roată rotundă în tigaie, moale ca o plapumă de puf de pinguin şi cu obraz îmbujorat de marinar trăit pe ape sărate. Şi atunci într-o farfurie mare de faianţă albă am presărat întâi piper direct din râşniţă, apoi boia de ardei de sa făcut o paşişte piperată şi ardeiată ca să dea frumos ochiului. Şi am mai picurat pe ici pe acolo ulei de măsline că verzuiul lui transparent se potrivea de minune. Iar fructele de mare le-am presărat pe omleta ai moale, am răsucit-o ca pe clătite şi am tăiat-o în patru felii groase. A ieşit ca un fel de ştrudel pescăresc cu multe culori şi arome pe care l-am aşezat în farfurie. Şi mi-a mai dat în gând o garnitură, făcută din ceapă roşie tăiată solzi, stropită cu sare şi oţet balsamic, amestecată cu felii de măslină neagră şi doar puţin pătrunjel verde tocat mărunt. Aşa bine arăta farfuria că m-am dus glonţ să i-o pun dinainte nevesti-mi. Şi ea s-a dumirit de-abia după ce a gustat o dată şi mi-a spus, asta îmi rămâne mie, tu du-te şi fă-ţi alta. Şi am lăsat-o să se îndulcească în tihnă, iar eu am plecat mâhnit la bucătărie, fiindcă din ce să mai fac una nu mai aveam, că se gătaseră fructe de mare, dar n-am vrut să o mâhnesc şi să îi stric pofta cu care mânca. Aşa că m-am pus să beau Bitter pe stomacul gol (cică ajută la digestie) şi am scris cu plaivazu reţeta asta ca să o am la îndemână data viitoare când mai cumpăr fructe de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu