FRISOAREA SFÂNTULUI ION

M-a luat Sfântul Ion în braţe, încă de la miezul nopţii. M-au găsit bătăile cele de taină ale ceasornicului, frământând o mămăligă de zece kilograme, care avea să îmi fie de folos dis de dimineaţă. Şi la ceasurile patru când cocoşii încă dorm cu ciocul supt aripă, eu eram în drum spre Timişoara şoferind printr-o negură umedă şi cu miros de sărbătoare la începutul ei. Aveam să petrec şi să mă veselesc în studioul TVR, unde am participat la o emisiune de două ceasuri în direct, alături de precenii mei Veronica Mihoc şi Adi Boroşovici şi în compania a încă doi Ioni de calibru greu, mă refer la profesorul Haţegan, istoric împătimit ca şi mine de Banat şi Gârboni, directorul Filarmonicii din Timişoara. Şi au mai dat peste noi solişti de muzică populară numai unul şi unul precum şi obişnuiţii casei, o doctoriţă numai nuri şi zîmbet, psihologul care ne învaţă că nu tot ce vedem e chiar aşa, şeful poliţiei cu fiola în buzunar ca să ne controleze la gradele de alcool şi mai alţii, toţi frumoşi şi strălucitori ca nişte lumini în dimineaţa de Sfântul Ion. Iar mie, ca cel mai priceput într-ale cuhniei bănăţene, mi-a picat sarcina să pun pe masa emisiunii mâncare pe potrivă cu gerul Bobotezei de afară. Şi nu mi-a trecut altceva prin cap, decât să încropesc un fruştiuc săţios aşa ca pe la noi, simplu şi cu gust de cămară de om bogat. Am luat câte o jumătate de kilogram din fiecare trufandauă şi anume: cârnat proaspăt de pecie cu cimbru mult şi boia iute, cârnaţi afumaţi făcuţi jumătate porc jumătate vită, jambon cu carnea dulce ca un vis de copil mic, cotlet proaspăt, ceafă aşijderea, o halcă de costiţă parcă era pictată şi mai un pumn de jumere cu şoricul lor crocant. Şi pe toate le-am pus să se certe între ele, în frisoarea cea mare, întâi la foc iute, apoi la foc molcuţ udate cu vin alb sec, iar la mirodenii nu m-am zgărcit, piper, busuioc, cimbru şi seminţe de chimion. Iar când vinul a început să piară din frisoare, am turnat o jumătate de litru de smântână proaspătă şi trei pumni zdraveni de ciuperci tăiate felii. Şi doar zece minute i-au trebuit mâncării să prindă un sos gros şi plin de miresme. Iar mămăliga rece din căldare aşezată pe o tipsie de lemn, am tăiat-o ca la vremea copilăriei mele cu aţa luată împrumut de la doctoriţa care ne sfătuise la început să nu mâncăm gras că ne îmbolnăvim, dar mai apoi s-a răzgândit de pofta mirosurilor din frisoare, iar lângă am avut numai murături alese, cărate de mine cu straiţa de la butoiul personal: castraveţi cu broboane de moare pe pielea lor, căpăţâni de conopidă, felii de sfeclă şi sferturi de varză roşie. Au doamne, şi parcă plutea tot studioul TVR3 în basm şi îi vedeam pe toţi cum înghit în sec şi dacă le dădeam liber ar fi dat năvală în frisoare. Dar nu se cade să mânânci în direct că îi faci să leşine de pofte pe cei telespectatori din fotoliile lor de acasă, aşa că am lăsat pentru la sfârşitul emisiunii frisoarea şi să vezi cum s-au repezit hulpavii la ea şi în trei minute nu a mai rămas fărâmă. Ba l-am prins pe flăcăul de la lumini cum făcea gogoloaşe de mămăligă rece şi cu ele lingea sosul tigăii de mi-a lăsat-o curată ca oglinda. Iar murăturile le-au ronţăit aşa îmbrăcate numai cu zeamă de limbă şi însoţite pe ascuns de răchia care stătea pe masă mai singură, mai stingheră, fiindcă ne-a fost frică să bem la vedere că doar era poliţistul cu fiola lângă noi. Şi uite aşa a început Sfântul Ion pentru mine şi nu s-a terminat nici acum, fiindcă tot vin preceni în mosafireală la mine şi eu istovesc cocând lipii fierbinţi pe plita teracotei şi frigând cârnaţi şi şonc. Numai un lucru mă doare în suflet, butoaiele cu murături au început să geamă a jale, că se termină viaţa lor şi s-au deja istovit. Asta să îmi fie învăţătură de minte, ca să pun anul ăsta număr dublu. Sau chiar triplu că preceni-s mulţi şi mi-s dragi ca lumina ochilor.