Şi iarna pădurea respiră… din scorburile arborilor ies fuioare uşoare de abur aproape diafan, care urcă printre crengile pline de zăpadă. Şi aşa par crengile astea, că parcă sunt aripe de înger încordate pentru zbor şi îţi vine să crezi că o să smulgă din pământ copacii şi o să se înalţe la cer. Prin pădure sunt cărări, drumuri înguste printre copaci şi intru în pădure ca într-o catedrală de zăpadă. Neaua îmi trece de genunchi şi totul e perfect plan, doar supt un stejar scuturat creşte un morman de zăpadă cât mine de înalt. Pădurea e pădure de pustă, aşezată pe căprării din trei esenţe. Pe la margine, avantgardă de strânsură, pâlcuri mai rare de pini nu prea bătrâni cu promoroacă pe cuşme. Unul se frânge nu departe de mine ca un băţ de chibrit, supt greutatea ninsorii de trei zile şi cade aşa de lent ca într-o apă plină de cristale. Apoi vin fagii – aici creşte din familie unul numit Cer- cu braţe multe negre şi reci ca oştenii cei înfricoşători războinici, că aproape mi-e teamă că unul o să mă smulgă de pe pământ să mă ia la o supsioară şi o să fugă cu mine hăt. Iar mai la mijloc ocrotiţi, stejarii cei groşi cât patru oameni la un loc, generali bătrâni pe care cade greul pădurii. E o linişte albă în pădure şi trec prin ea fără frică, nu am a mă teme nici de fiare- pe aici umblă mistreţi colţoşi şi lupi cu rânjet flămând- nici de alt ceva. Sunt în Banat, sunt în România mea dragă, nimic nu îmi poate face rău. Ci doar bine. Că mi-e inima unsă de atâta frumuseţe şi mă simt ca un harmăsar făcut din zăpadă proaspătă şi îmi vine să o iau la galop prin lume şi să fărâm cu copita toată răutatea ei.
Eh! Vise… mă trage înapoi zgomotul din şosea şi mă întorc la maşină cu gustul fericirii în toată fiinţa mea. Dar să vă spun…
Am plecat cu Fordul meu rablagit să colind prin Timiş în căutarea unor locuri de filmare pentru emisiunea de mâine. Subiectul: iarna şi copilăria.
Şi aşa am dat peste catedrala asta de zăpadă din pădurea Chevereş unde dacă aş fi preot păgân mi-aş face templu de închinare şi rugăciune. Dar sunt ortodox creştin şi ştiu că Domnul e peste tot şi pretutindeni.
Urc în maşină şi plec spre casă. Am găsit locul perfect dar n-o să-l dezvălui colegilor mei din echipa de filmare, egoist şi nebun cum sânt. O să-l păstrez doar în inima mea , doar pentru mine şi vreau ca până în primăvară, urmele mele pe zăpada de sub copaci să rămână singurele urme de vieţuitoare vremelnică. Alături de cele ale jivinelor care sunt fraţii mei mai mari.
Acum că poezia nu ţine de foame şi nici pădurea îngheţată de cald, o să trec la plită cu mânecile suflecate să vă gătesc felul de mâncare a iernii când vii de la săniuş.
Şi cu gândul la zăpada cu care ne bătem bulgărind-o, o să prepar tot nişte bulgări, dar de mămăligă pe care noi îi numim bruşi şi ce se umplu cu umplutură unsă şi pătrunsă.
Mai întâi şi întâi dacă ai umblat prin vifor şi prin zăpadă se cuvine să bei un ceai fierbinte din floare de tei uscată la soare şi măceşe ca să te umpli de vitaminele trebuincioase. Şi între timp pui căldăruşa pe foc şi fierbi o mămăligă, la trei măsuri de apă, o măsură de mălai. Şi mai pune sare de gust şi un pătrăţel de unt ca să se ungă făina bine. Şi să tipăreşti o mămăligă nu prea vârtoasă şi nici prea moale numai bună ca să fie formată cu mâna. Şi dacă ai tras-o de pe foc, rupi cu un polonic înmuiat în ulei gogoloaie fierbinţi şi le pui pe o planşetă de lemn să se mai răcorească. Apoi când poţi suferi în palmă fierbinţeala mămăligii iei bulgării ăia şi îi faci căuş ca să poţi pune în mijloc umplutura despre care o să te învăţ mai jos. Şi apoi răsuceşte să rămână ce-ai umplut drept în mijloc, şi fă rotunjind în palme mingiuţe ca cele ale lui Ilie Năstase, poate doar puţin mai mari. Şi mingiile de mămăligă să le ungi cu unt topit şi să puse într-o tavă să le bagi în cuptor să se rumenească. Şi scoase pe o farfurie, să razi brânză deasupra şi să torni smântână groasă din laptele bălţatei de la vecini. Şi să te ţii înfulecăreală de arap flămând şi ostenit de zăpadă.
Dar să vă spun despre umplutura bulgărelui-bruş.
Se face perpelind în tigaia cu untură, bucătoaie de cârnat afumat, felii de costiţă şi ceva slănină. Şi dacă s-au fript bine le scoţi afară le pui să se stoarcă de grăsimea lor, apoi le toci mărunt- mărunt, dai cu sare, piper şi presari pe deasupra brânză de oi fărâmată în pumn. Şi amesteci astea toate şi cu ele umpli bruşul de mămăligă.
Hai, că nu te învăţ prostii…
Un comentariu:
As citi la infinit scrierile tale, unchesule, fara sa ma plictisesc. Problema e ca mi se face foame rau, dar rau de tot :)
Trimiteți un comentariu