Sângele roşu al ignatului

Sângele roşu al Ignatului

Când începe să miroase scoarţa fagului a umed iar muşchiul verde îşi pierde culorile şi virează în albastru, e vremea să cobori de la munte şi să te pregăteşti să tai porcul cel gras care aproape nu mai încape în coteţ. E semnul iernii care suflă adânc din cerul ei de nea şi al gerului albastru care frăgezeşte slănina în afumătoare şi sleieşte aşijderea cârnaţii cei cu pieliţă de fragă.

Doamne, întodeauna mă închideam în casă când se făcea gerul subţire pe sub praguri şi aşteptam cu sufletul îndoit să îmi bată Sfâtul Ignat în cercevele. Că nimic nu era mai straşnic de sperietoare a sufletului meu decât guiţatul porcului supt cuţit şi vederea sângelui său risipit pe zăpadă. Lăsam să îmi sară broasca de la uşă doar la nămiezi când stârvul porcului era deja hăcuit şi împărţit în cele trebuincioase ale pomenii. Atunci îmi luam inima în dinţi şi botoşeii cei îmblăniţi în picioare şi purcedeam să văd cum erau traşi prin pâlnie cârnaţii din maţ proaspăt cu carnea încă plină de sânge şi mirodenii înghesuite între ele.
Toţi cei prieteni ai mei îmi ştiau slăbiciunea şi râdeau de mine în timp ce prospăturile cu sfârc legat cu aţă, fierbeau într-un cazan negru ca sufletul meu. Caltaboşul cel cu pliuri de grăsime, toba dodoloaşă, sângereţii cu inimă de slei şi cârnatul alb cu pecie şi straturi-stratui de ceapă călită în untură.
Şi eu mă înfioram de râsul lor şi mă repezeam cu dinţii strepeziţi în căzănelul cu ţuică fiartă şi beam apucat direct cu căucul din rachiul roşu- portocaliu, până simţeam că îmi trece tot amocul şi numai ce îmcepeam să mă fac Ignat ca tovaroşii mei şi luam linguroiul cel mare de lemn şi treceam maistor şef la fript jumări, la încropit borândău şi la fiert varza cea cu carne multă, pe care o mâncam cu nemiluita după ce se isprăvea ţuica din căzănel şi trebuia de voie, de nevoie să trecem pe vin fiert. Doamne şi se făcea sărbătoare şi penru mine şi îi iertam că jugăniseră porcul ca nişte barbari şi nici nu mai vedeam sângele de pe scrijelele de zăpadă şi scoteam din cazanul în clocot, toba cu mâinile goale şi o puneam la osândă supt scânduri de brad astrucate cu bolovani şi sângereţii groşi ca mâna şi caltaboşul şi mai doineam şi mai trăgeam o sârbă primprejurul cazanului până o dată se făcea crucea nopţii şi luna răsărea pe cer ca un rât de porc strălucind de grăsime. Şi mă puneam în genunchi în zăpada încă unsă de sânge şi dam rugăciune de mulţumire şi se făcea mai apoi de tot întuneric şi când mă trezeam a doua zi, aveam la căpătâi bliduţul cu prospături şi o căpăţână de varză acră cu brumă pe ea. Şi iacă aşa trecea Ignatul ca o poveste pe care o asculţi de pe margine.