Praz cu arpagic

Am fost ieri aiurea pe câmpul transformat în glod, căutând un cioban cu care m-am înţeles din iarnă, la o cană de vin fiert, să mă lase să vin să-i filmez mieii. Gelu, mocârţanul stătea sprijinit în boata lui-da cum altfel- înconjurat de trei câini care nici măcar nu m-au mârâit. În schimb, un berbec mare cât o Dacia Duster, a ridicat spre mine o privire tulbure şi ori mi s-a părut oria aşa a fost- m-a înjurat printre dinţi. Apoi s-a apucat să răscolească iarăşi glodul cu speranţa că supt el e îngropată iarba cea nouă. Câmpul era muiat foarte iar Gelu beat ocnă. Nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine până nu i-am dat o ţigare şi cum a aprins-o, a început să pufăie gânditor cu ochii aţintiţi undeva în viitor. Nu m-am tracasat, cunoşteam omul şi meteahna lui. Aşa că mi-am aprins şi eu o puturoasă de contrabandă şi am scos din buzunarul vindiacului o sticlă de jumătate cu dop din cocean de porumb. Există un cod nescris al dopurilor de sticlă iar coceanul înseamnă super-extra. Ignorându-l şi eu pe Gelu, an tras o duşcă zdravănă din sticlă şi am vârât-o înapoi în vindiac. Cu coceanul la locul lui.

He!he! a râs Gelu, şi mi-a arătat din sprânceană spre buzunarul din care capătul dopului răsărea ca o ancoră de vapor. He! He!
Dar eu am întors capul spre răsărit unde soarele orb se căznea să ne facă cu mâna printre nori. Părea de acolo, vârful unui cocean. Ancoră în cer.
He!he!, a repetat nervos Gelu şi a făcut un pas spre mine. He!he! Câinii şi-au ciulit urechile şi s-au ridicat din glod.
Iar berbecul cu coarne ca nişte bare de protecţie a făcut şi el spre mine He!he!
N-am avut încotro şi am scos sticla cu cocean din buzunar. Fără nici un pic de şovăială Gelu mi-a smuls-o din mână, a prins dopul între dinţii lui de cal şi l-a scuipat în glod. Apoi a dus sticla la gură şi din trei ghiogârţuri a golit-o. Apoi sticla a luat drumul dopului. He!he! a râgâit plin de mulţumire Gelu şi s-a aşezat la loc în boata lui. He!he! au făcut câinii şi s-au tolănit la locul lor în glod. He!he! a soptit înţelept berbecul şi s-a întors cu fundul spre mine.
He!he! mi-am spus în sinea mea, luând-o peste arătură spre oraş.
Oricum din turmă lipseau miei. Ori îi băuse Gelu pe toţi, ori rămăseseră acasă la căldurică în grajdi. Nu-i nimic, o plimbare de început de primăvară face bine. Mai ales că şi soarele victorios reuşise să răzbată printre nori. Şi de-acolo de sus, din înalt, m-a salutat în loc de bună dimineaţa: He!he!

Reţetă de primăvară

Praz cu arpagic şi ceapa roşie.

Scoţi o mâncare din trei neamuri bulboase care să îţi dea gustul primăverii.
Prazul îl tai în bastoane de cinci centimetri pe care le crapi până la jumătate în lungime ca să vezi inma albă de la mijloc. Acolo presari sare, piper, o alună de unt şi pui bastoanele într-o tăviţă în cuptor. Foc iute de două sute de grade şi le laşi doar să prindă o crustă de rumeneală. Ele se vor desface şi miezul lor, printre foi va fi năpădit de unt.
Arpagicul îl cureţi de pijamaua lui de bebeluş şi aşa întreg arunci boabele să clocotească tot patru minute în apă cu sare. Când le scoţi în strecurător trebuie să fie translucide şi cu luciu de perlă din Marea Chinei. Le pui într-un castronel, torni peste ele sos de soia, sos Worchester, pătrunjel verde şi cinci picături de oţet balsamic. Şi îţi iese aşa o salată picantă pe dacă o laşi un ceas să se marineze ieşi mai câştigat.
Ceapa roşie o tai doar solzi şi o dai la călit în ulei. Să se înmoaie bine ea, o stingi la început cu un strop de coniac şi o flambezi apoi toarnă vin roşu dulce, pune dafin şi cimbru şi un stropuleţ de piper. Se înmoaie ceapa ta şi se face ca un glod. O marmeladă de ceapă.
Şi acum pune bastoanele de praz pe un platou, toarnă peste ele glodul de ceapă şi înconjoară cu perlele de arpagic. Cel mai bine se mănâncă lângă o mămăligă fierbinte. Şi aş fi cioban să nu recunosc cu mâna pe coceanul de la sticlă, că mai bine merge dacă ai lângă astea trei cepe şi o felie groasă de costiţă prăjită.
He!he!