MICUL DEJUN SERVIT LA PAT

Nimic mai fermecător, decât un mic dejun servit în pat.

Îchipuiţi-vă:

Te trezeşti în aburul dimineţii în timp ce razele soarelui pătrund insidioase pe fereastra abia crăpată, păsărelele ciripesc vesele sub streaşină, aerul are gust de lămâie, aşternuturile încă amiros a somn adânc, iar tu stai în vârful patului cu perna bine fixată sub şale şi cu o tavă încărcată pe genunchi.

Ai acolo şi costiţă prăjită şi cârnaţi cu pieliţa crocantă, şi jambon afumat, tranşat în feliuţe subţiri, aproape străvezii ca aripa de libelulă, un morman de jumări de ouă aurii, cu damful lor de piper proaspăt râşnit, şi o miere cleioasă, cu sclipire de aur turnat într-o farfurioară de cristal, lapte aburind în cana de faianţă de juma de litru şi un coltuc proaspăt, cu iz de cuptor şi coaja răsfrântă.

Şi dai televizorul încet, nu vrei să te tulbure ştirile cu morţi şi răniţi de pe ecran şi te înfrupţi aşa, pe genunchi, între pernele moi şi te cuprinde o lene sfântă şi patul te trage înapoi la somn şi adormi din nou între cearceafurile pline de vise moi, năclăit tot de miere şi cu gust de lapte fiert în cerul gurii.

E cel mai frumos mod de a începe o dimineaţă.

Mie nu mi s-a întâmplat asta niciodată, am văzut doar filme în care se petrec astfel de scene şi mi-am dorit întot-deauna să servesc micul dejun la pat, ca Tony Curtis ori Clark Gable.

Doar în spital, atunci când am fost operat de cancer, venea o infirmieră după vizita de dimineaţă şi îmi arunca aproape în scârbă pe noptieră un păhărel de iaurt cu capac de staniol şi trei felii de pâine aşezate pe o bucată de hârtie cerată.

Nu e ceea ce aş numi un mic dejun la pat.

De aceea, ieri dimineaţă, întremat şi ajuns pe picioarele mele la domiciliul, am hotărât că e vremea să îmi satisfac un capriciu la care visam de mult.

M-am trezit la ora ştirilor, exact când Neti prezenta horoscopul zilnic şi prevestea Scorpionilor ca mine o zi plină de farmec şi întâmplări fericite. Am deschis larg geamurile. Afară ploua mărunt, un ţârâit enervant care acoperea sonorul televizorului iar cerul plumburiu, aproape de culoarea cenuşii părea că amplifică sunetele străzii. Scrâşnete de frâne şi tang-tang-ul roţilor de tramvai pe şine. Şi de undeva din plumbul acela izvora un aer rece şi încărcat de miasme. Părea că haldina de gunoi de la marginea oraşului se mutase sub fereastra mea. Aşa că am închis geamurile şi am tras şi rulourile a ciudă. Nu-i nimic, o să aprind lumina electrică. Dar becul a făcut pinggg! Şi şi-a dat duhul. Al naibii filament. Nu ştiu dacă e modern un mic dejun la lumina lumânărilor, dar am încercat. Aveam o lumânare pe care mi-o pregătiseră copii ca să mi-o aprindă în ultimul ceas, aşa că am hotărât că venise ceasul.

Am aprins lumânarea şi am aşezat-o la capul patului. Ardea frumos, cu o lumină galbenă pâlpâitoare. Şi dormitorul a început să îmi miroase a biserică la ora vecerniei. Mi-am încălţat papucii de casă pe care căţelul Bubu îşi antrena dentiţia de puiandru şi am intrat în templul bucătăriei. Acolo era o harababură de nedescris, chiuveta plină de vase unse cu grăsime, scaune risipite în jurul mesei, fărâmituri grunjoase pe podea şi cap de operă, un cadou urât mirositor, lăsat de Bubu în mijlocul bucătăriei. Aşa că până la mic dejun,      m-am apucat de târnosit şi curăţat. Nu a durat mult. Doar un ceas. Dar acum bucătăria strălucea ca un pahar frecat cu Fery Ultra. Doar cadoul lui Bubu mai stăruia sub formă de miros ascuţit de amoniac.

Mie îmi cam pierise foamea matinală, dar angajamentul e angajament, aşa că am purces la gătit.

Mai întâi am scotocit tot frigiderul căutând urme de mâncare.

Am găsit:

Un crenvurşt soios îmbrăcat în maţ de celofan.

Două felii vechi de costiţă care pe vremuri fuseseră prăjite, probabil de fiul meu.

Un cartof cleios, fiert în coajă

Borcanul de miere cu ceva resturi pe fund şi o peliculă lipicioasă precum gumarabică la exterior.

Un prieten mai vechi, păhărelul de iaurt cu capac de staniol.

Şi atât.

Iar în afară de fărâmiturile pe care deja le aruncasem la gunoi, nici un strop de pâine.

Aşa că am bătut repede cu telul puţină făină albă amestecată cu griş, ceva sare, o linguriţă plină de chimion, apă cât cuprinde şi am închipuit un aluat mai gros decât cel de clătite şi mai subţire decât cel de pâine. Şi în tigaia plină cu untură de porc rămasă de la cârnaţi (de asta aveam din belşug) am turnat maglavaisul acela cu polonicul şi am încropit turtiţe mici, pe care încă fierbinţi le-am presărat cu piper roşu râşnit şi cimbru.

Bineînţeles că toate acele bunătăţi îmi erau interzise după operaţie, dar îmi ajungea doar mirosul lor şi aspectul de gogoloaie ruginite nobil în farfurie.

Am aşezat totul pe o tavă veche, cu marginile roase de acelaşi Bubu, am mai adăugat un trandafir de plastic ofilit aşezat într-un borcan de muştar spălat doar pe jumătate.

Şi am plecat spre dormitor.

Fireşte că m-am împiedicat de un scaun şi tava cu tot cu trandafir s-a dus dracului.

Aşa că am adunat resturile de pe jos, le-am pus pe o farfurie de tablă, am luat trandafirul în dinţi şi m-am cocoţat în pat.

Aşternuturile mi se păreau jilave, amirosind a transipraţia mea de convalescent, perna avea cocoloaşe de pene pe la toate încheieturile şi bineînţeles, căţelul Bubu se tolănise pe jumătate din pat. I-am tras un picior plin de furie şi mişcarea prelungită de fotbalist, a răsturnat lumânarea de pe noptieră. Cearceaful destrămat la margini de dinţii veşnicului Bubu a luat foc şi nu l-am stins decât după ce am fugit din nou la bucătărie, m-am împiedecat de scaun şi am aterizat pe burtă sub masă şi am revenit cu ceainicul plin cu apă.

Acum aşternuturile erau jilave de-a binelea. Aşa că le-am dus la baie în coşul de rafie, am aruncat cât colo farfuria de tinichea cu micul dejun încropit şi m-am culcuşit ghemuit pe somiera goală. Bubu s-a aşezat plin de compasiune pe picioarele mele şi am adormit aproape instantaneu în timp ce la televizor Neti relua horoscopul scorpionesc plin de prevestiri minunate.

Şi am visat că eram Clark Gable şi Marlin Monroe, doar în neglijeu, îmi servea micul dejun la pat.

Şi cred că zâmbeam în somn de atâta fericire.