Duminică frământată

Am stat aseară, până în crucea nopţii, să răsfoiesc nişte caiete vechi din vremea liceului. Literatură de începuturi, poveşti de dragoste stângace şi versuri nătânge. Scriam drept exerciţiu câte o mie de cuvinte pe zi, aşa cum citisem că făcea Jack London în vremea în care era un ilustru necunoscut.

Pe semne mă visam şi eu literat de calibru şi îmi făceam mâna aşternând pe hârtie.

Până la urmă, cea a fost până la urmă?

Am devenit ceea ce ştiţi, Uica Mihai, umblător ca banul al rău, gureş şi neîmpăcat, când bucătar, când condeiaş , mârşav de ispititor în bucătărie şi graţios de nostalgic în poezie.

Dar hai să o lăsăm baltă zic, era crucea nopţii răstignită de nişte stele curate străluminate şi obosit de cetit şi de amintirile străvezii am zis să mă hodinesc în cuină, aşa că m-am apucat să frământ pită bogată.

Da, da! Precum moroii, la unu din noapte am pus un kilogram de făină în vailingul de faianţă, peste el am turnat o jumătate de litru de  bere nefiltrată, am adăugit patru ouă, o lingură rasă de sare, un sfert de linguriţă de piper, un sfert de linguriţă de boia şi un sfert de linguriţă de cimbru.

Şi l-am frământat pe aceast aluat până mi-a pierit răsuflarea şi mi s-a strâns atâta sudoare în suflet că am uiitat de încercările stângace ale literaturii din adolescenţă.

Şi lăsând aluatul să crească afară pe terasă, sub lumina fermecată a stelelor, am băut la rândul meu două beri din acelea dense, ca să îmi dospească mintea.

Iar după un ceas, am instalat planşeta de tăiţei, am pudrat-o cu făină şi pe ea, aluatul împărţit în patru mingii pufoase, l-am întins de patru ori în foi groase de un centimetru.

Şi pe fiecare foaie am presărat cubuleţe minuscule de costiţă afumată, ardei kapia mărunţit bine la cuţit şi frunzuliţe de oregano tăiate cu foarfeca.

Nu a mai trebuit decât să împăturesc fiecare foaie în formă de franzelă căpăcită la capete , şi am aşezat toate patru pâinile în tăvi de copt, pe un strat de frunze proaspete de varză, strivite cu sucitorul ca să lase must spre a aburi pâinea, iar deasupra am aşezat alt strat de frunze la fel mecite, ca să închidă aburul la locul lui.

Şi în cuptor, la locul lor au stat pâinile patruzeci de minute, la două sute de grade, până frunzele de varză de deasupra au început să prindă o negreală maronie şi cu iz de uşor afumat.

Am scos pâinile, le-am uns cu pensula înmuiată în bere (caât s-au copt pâinicile, am mai beut două sticle fiindcă lumina stelelor albastre face sete ) le-am învelit în feţe de masă şi le-am vârât într-un sac de dormit să năduşească până în zori.

Şi dis de dimineaţă m-am dus să le văd, bebeluşi dulci de aluat încropit,  şi când am frânt una dintre pâini în mâini a ieşit din ea un înger care m-a atins cu aripa sa pe creştet de m-a făcut pe loc adolescent scriitor de poezie.

Ia-n încercaţi şi voi, poate că....