Numai ce vi-am făcut poftă ieri cu supa de chelărabe şi iaca-tă, vine la rând să vă învăţ o mâncare de post din sora ei de primăvară, gulioara cea sfioasă.
Că nici nu a început bine postul că s-au şi umplut tarabele de boboloaşele aste verzui cu frunză dulce.
Că dacă nu aţi ştiut un şmecherez, vă învăţ eu.
Precupeţii la tarabă, când vând gulioarele, rup frunzele şi le aruncă, făcând ele înghesuială în plasa de târguială. Nimeni nu pune preţ pe ele şi puţini ştiu cât de bună este sarmaua împachetată în frunză de gulioară, ori un sufleu, ori o zamă, ori ţuşpaisul cel tradiţional făcut din acele frunze.
Şi eu le adun de la piaţă şi gătesc cu ele, au un must dulce şi un gust de reavăn care îţi dă putere şi vârtoşenie.
Şi hai să ne apucăm acum de gătit.
Gulioare umplute
Ia şase gulioare, nu fi zgârcit şi taie-le capac, apoi scobeşte-le frumos ca să rămână peretele cupei de legumă nu mai gros de un centimetru.
Iar miezul scobit taie-l mărunt, amestecă-l cu puţină ceapă verde tocată, două ridichi de lună rase pe răzătoare şi căleşte-le în ulei să prindă rumeneală. Mai aruncă acolo câţiva sâmburi de nucă striviţi pe planşetă cu sucitorul, câteva stafide şi două- trei smochine mărunţite. Omogenizează bine călitura, asezoneaz-o cu sare, piper şi puţin coriandru pisat, mai adaugă şi câteva linguri de orez fiert şi gata ai umplutura.
Guliile între timp trebuie oprite cinci minute în apă clocotită cu sare şi piper boabe, apoi stoarse şi umplute cu călitura puţin răcită.
Îţi mai trebuie o tavă , ulei, un polonic din zeama în care ai opărit gulioarele şi dai totul la cuptor la 170 de grade până observi că prind gulioarele puţin obraz arămiu, dar nu prea mult că devin seci.
Şi cât stau ele acolo, ai timp să faci un sos de mărar cu rântaş, oţet de mere şi zeamă de lămâie, ca să ai ce servi lângă gulioarele fierbinţi.
Ei, ei! cine zice că nu se trăieşte bine în post?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu