Sărutul iernii

Miez de iarnă şi de ninsoare la Buziaş. Mă întorc de la cumpărături încărcat precum un asin din poveştile lui Nastratin Hogea şi cum mă împunge o foame ticăloasă precum hangerul turcesc, tai calea spre prânzul de gală pregătit de Nemţoaică prin parcul cu veveriţe.

Ninge aproape slugarnic, cred că Sfântul Achindie a avut un somn agitat sus în Rai şi i s-a spart perna cea moale de puf, e un dans zbănuiţ de fulgi şi grăbesc pasul de foamea , mai mult poftă.

Că a făcut Nemţoaica o masă ca pentru Împărat, supă de roşii încropită din doi litri de zamă rămasă după ce am fiert în ea o curcă întreagă, bulion din roşiile crescute de mine în grădină, dafin, cimbu şi găluşte de gris frecate cu ouă de raţă. Îi torn deasupra în castron, o lingură de smântână groasă ca tifălul de zugrăveli şi pătrunjel verde cât să iei între buricele degetelor.

Iar la felul doi mâncăm piept de curcă fiert întâi, apoi uns cu miere, susan prăjit şi piper din belşug. Dat la cuptor cu vin pelin, ciupercuţe întregi şi smochine uscate, se face o minunăţie de friptură. Iar garnitura e doar orez brun fiert în abur (am o sită originală de la mama ei, adusă din Indonezia, ratan împletit care lasă gustul legumei gătite aşa cum e el de la mama lui) şi ceva brocoli, dar mai mult de formă , că doar n-oi fi prost să mă îndop cu legume când am carne din belşug. Iar la urmă plăcintă cu brânză dulce, foaie simplă, apă, făină, bicarbonat şi oţet, brânza frământată cu o lingură de gris, ouă multe, miere, scorţişoară, zahăr şi bucăţi de smochină, că avem prea multe şi trebuie să ne scăpăm de ele.

Şi trec eu aşa prin parc şi iaca-tă, un brad pus pe şotii, îşi scutură în cârca mea prea plinul de zăpadă şi mă face una cu iarna. Mi-a intrat neaua sub fular pe şira spinării şi vă amintiţi senzaţia asta.

Cât las eu cumpărăturile pe o bancă să îmi pot îndrepta neajunsul accidental, văd sub un platan de cinzeci de metri şi de o sută şiu mai bine de ani, un băiat şi o fată sărutându- se. El zvelt, lat în umeri, brunet cu părul nins, nu cred că e major deşi vrea să pară, ea blonduţă de nu i se văd fulgii din păr, puţin prea plinuţă dar cu alură de zână, iar sărutul lor e unul inocent, dulce, păpuşăresc, ca la început de lume.

Nu sunt singurul care priveşte, dintr-un fag, cu capul în jos agăţată numai în ghiare, o veveriţă buimacă şi mahmură, priveşte sărutul copiilor, probabil crede că s-a făcut de primăvară.

Şi dintr-o dată îmi piere foamea, îmi piere arsura zăpezii de pe şira spinării şi parcă fulgii albi şi mari sunt flori de cireş scuturate.

Nu există nimic mai frumos decât sărutul nevinovat al acestor copii sub ninsoarea deasă şi îmi zic aşa:

Doamne, dacă ai de gând să începi lumea din nou şi să reconstruieşti Edenul, apăi ai început bine şi îţi mulţumesc ţie că m-ai lăsat să văd minunea aceasta. 

Şi nimic mai mult...