Timişul

La Armeniş, în zăvoi era un loc în care Timişul îşi lasă furată o parte din apa sa, de un scoc de moară lung de câteva sute de metri, prin care apa trecea vântâ şi huruind de parcă erau acolo într-un glaop sute de spinări de bivoli. Iar roata cea mare a morii lua apa şi o vântura şi aerul era huruit şi învălmăşit şi plin de o furie care pe noi copii, ne ţinea de o parte.
Dar sub iaz, apa se liniştea dintr-o dată şi se limpezea şi se făcea frumoasă ca o pânză de mătase , ca un văl de mireasă din poveşti, ca o oglindă blândă şi liniştitor de clară. Era locul în care ne scăldam noi, copii mici, eu la vremea în care am intrat prima dată în acel iaz cu maluri de nisip fin şi cu umbră moale de frunză de arin, aveam vreo cinci ani şi acolo, într-o vară am învăţat să înot. Puţin mai departe era un loc cu apă mai mare şi cu creste micuţe, abia înfiripate de valuri, care se numea Balta Fetelor, pentru că acolo veneau săs e scalde fetele şi chiar femeile mai fricoase. Se dezbrăcau nude şi făceau larmă, iar noi de prin tufişuri mai trăgeam cu ochiul.
Iar puţin mai încolo, cracul de apă furat de morar, se re- împreuna în matca lui cu Timişul şi locul acela era un lărgământ cu adâncimi mari, privegheat de un cleanţ imens de granit negru care absorbea căldura soarelui şi devenise loc de popas pentru păsări. Se numea căldarea aceea de apă La Vier şi se scăldau acolo numai cei bravi şi cei curajoşi. Pe mulţi, din câte îmi aduc aminte, i-a tras apa sub cleanţ, unde se spunea că ar fi un tunel secret croit de turci şi care mergea kilometri întregi până la altă moară numită A lui Pricop.
Când am făcut treisprezece ani am început să mă scald în Vier şi mă scufundam să găsesc tunelul, nebun şi fără teamă.
Fiindcă ştiam că Timişul nu îmi poate face rău, nu mă va ucide, fiindcă eram pruncul lui de suflet.
Şi uite aşa am trăit toată viaţa, ca fiu de apă al Timişului şi de la el mi-am tras viaţa, puterea şi dragostea.
M-am îndepăartat de el, oarecum, ani la rând purtat de viaţă, dar pe oriunde aş fi fost, am căutat mânat de o dorinţă inexplicabilă să mă întâlnesc măcar de două ori pe an cu apa sa, să mă scufund şi să îmi iau putere.
Şi am stat şi stau de vorbă cu Timişul precum cu o fiinţă vie.
Fiindcă asta este.
Un zeu de apă cu braţe de picături care ţine în spinarea lui Banatul.
De trei ani m-am mutat la Buziaş şi aici, la cinci kilometri făcuţi pe jos ori cu maşina, dau de Timiş la ieşirea din Hitiaş. Şi îl am la îndemână să stau de vorbă cu el, ori de câte ori mă simt sec şi fără putere, ori umilit de vremurile astea încurcate. E deajuns să intru cu picioarele în apa lui şi mă schimb dintr-o dată. Mă fac de criţă, mă fac de vânt, mă fac de foc şi de scânteie, mă fac din om mai om şi mai cu suflet şi mai cu linişte.
Plec de pe malul Timişului împlinit, sănătos la trup, la minte dar mai ales la suflet.
Poate dacă veţi căuta la Pancevo, unde se varsă Timişul în Dunăre, veţi găsi în unda lui bucăţi din Uica Mihai, ca nişte strofe de doină şi de alinare.
Cel puţin aşa cred...