2.16.2012

Mâncăruri franţuzeşti

Am alergat prin Europa în lung şi în lat cu ochii deschişi şi cu sufletul plin, bucurându-mă de locuri şi oameni.
Şi a fost să fac o expediţie în Franţa, într-o micuţă localitate de lângă Strassbourg, numită Stutzheim, de unde am ridicat un camion întreg de cărţi, pentru a încropi la Reşiţa o mică bibiliotecă franceză.
Şi cu noi împreună au venit să protocoleze donaţia, un bătrânel de şaptezeci de ani numit Renee şi o baroneasă autentică, madam de Bourvill, pereche atât de plină de viaţă şi de spirit, încât mi-au picat cu tronc încă din prima clipă. Am rămas legaţi de o prietenie trainică, până în momentul în care au plecat de pe astă lume la un an unul după altul, lăsându-mi doar amintirile dulci şi siguranţa că o să dau de ei dincolo când mi-o veni rândul să mă duc şi eu.
Dar să revenim. Nu i-am lăsat pe la hotelurile reci ale anului nouăzeci, nici să mănânce la restaurante. I-am cazat la mine şi le-am întins mese ca în Banat cu bunătăţuri şi bucate grase. Au fost bineînţeles fermecaţi de sarmale şi de papricaşul cu mămăligă, iar pe Renee l-am dezvăţat de vinuri şi l-am trecut pe răchie.
Şi plini de curtoazia tipică a francezilor, şi ca să se răscumpere de ospitalitate, Renee şi baroneasa m-au invitat reciproc la o vizită în casa lor. Aşa că am plecat să stau pentru o săptămână într-un castel adevărat şi a fost ceva de vis şi nemaipomenit pentru un ţăran ca Uica. Nu am plecat cu mâna goală la Stutzheim, am luat cu mine o cutie de cărţi, numai lucruri alese, Istoria literaturii a lui G. Călinescu, două volume din Eminescu opere (doar atât aveam), Blaga, Arghezi şi câteva cărţi de bucate, pe care le-am donat bibliotecii comunale. Şi Primăria de acolo, impresionată m-a făcut cetăţean de onoare al localităţii şi a dat în cinstea mea un dineu despre care o să vă vorbesc acum.
Rafinamente de bucătărie franţuzească îmbinată straniu cu bucătăria germană, vinuri de Rin aspre şi cu buchet, coniac vechi, deserturi servite fierbinţi şi atmosferă de muzică autentică un fel de folclor zglobiu cu flaut mandoline şi harmonică.
Ne-am petrecut într-un cerc de patruzeci de persoane până în crucea nopţii şi am ajuns la castelul cu dormitoare înalte şi reci, pe trei cărări şi cântând franţuzeşte.
Am dormit ca un prunc până la amiaza zilei vecine şi când m-am trezit am luat-o de la început de data aceasta în cerc restrâns, pe pajiştea casei lui Renee unde am fost oropsit să gătesc papricaş dintr-un iepure ce mi-a fost adus pe o tavă de argint adevărat.
Dar să revenim la banchet.
M-a fermecat la început un apertiv (hors d oeuvre) din ouă pe cât de simplu pe atât de genial.
Într-un bol rece erau puse două jumătăţi de ou fiert, unul umplut cu pastă de ficat, unul cu o cremă de anşoa, iar peste ele era turnat un strat gros de sos alb, nu bechamel, nici hollandaisse, ci ceva cu unt smântână şi vin, amestecat cu granule de piper alb, nemăcinat ci doar spart cu sucitorul. Lângă erau crutoane lungi de foitaj fierbinţi şi servite într-un şervet care semăna cu gura unei broaşte. Presărate din belşug cu ierburi provensale aceste crutoane se împăcau atât de bine cu sosul refrigerat şi ouăle gătite simplu, încât era să mă împotmolesc la aperitiv, mai ales că lângă el aveam un păhăruţ de cavaldos, rachiu dublu distilat din cidru de mere.
Supa pe care am primit-o într-o farfurie cu chenar de aur, era un bulion concentrat de vită, în mijlocul căruia plutea un ochi de ou (un adevărat cult pentru ouă la franţujii ăştia din lsacia) iar deasupra ca o pernă de licheni pluteau aceleaşi ierburi aromate.
Nu vă mai spun de supă, fiindcă îmi lasă gura apă gândindu-mă la felul principal, păstrăv gătit în abur, jupuit de piele şi napat cu un fel de pesto vezui, lângă care erau cartofi copţi umpluţi cu praz tras în unt şi broccoli aproape crud. Păstrăvul era atât de mare că nu am putut să îl mănânc pe tot, mai ales că se bătea de la egal la egal cu cartofii aceia franţuzeşti. Şi salata era pe măsură, un amestec de lăptuci cu pătrunjel verde asezonat numai cu piper şi lămâie, ca să fie pe potriva păstrăvului.
A mai venit un fel, un ragout de viţel după care nu m-am omorât, iar la urmă clătite flambate, faimoasele crepes suzette, despre care numai auzisem şi nu mâncasem niciodată. Erau scăldate în sosul acela diafan cu aromă de Chartreusse şi având în contrast cu fierbinţeala lor îngheţată de lămâie şi jeleu de mentă.
Am mâncat supt privirea ocrotitoare a baronesei trei porţii şi tocmai mă pregăteam pentru a patra dar a apărut ca o povară în mijlocul mesei, o piramidă uriaşă, savant construită de profiterol, gogoşele de aluat opărit umplute cu ciocolată şi inundate în frişcă şi îngheţate multicolore. Aşa că am preferat să mă mînjesc până la coate şi am demonastrat că Românii ştiu să mănânce.
Măcar atât !

Un comentariu:

Dana Burlacu http://prajituricisialtedulciuri.wordpress.com/ spunea...

Mi-a placut mult descrierea fatisa si pitoresca a felurilor de mancare si nu numai.
Sunteti un fericit! Asemenea experienta iti schimba daca nu viziunea asupra lumii macar perceptia culinara.