Mâncare fără nume

În Spania pământul este roşu de parcă tot sângele taurilor ucişi de toreros ar ieşi la suprafaţă ca o pedeapsă. Spania Roşie, o Tiera de Sangre pe care o iubesc aşa de mult încât am hotărât să nu mai mă duc niciodată acolo. Fiindcă vreau să îmi rămână în memorie aşa cum am văzut-o prima dată, o femeie înfofolită în fuste sclipitoare, roşii bineânţeles, cu castaniete şi tocuri cântătoare.

Desigur, mi se face dor de Spania dar atunci mă duc până în bucătărie şi îmi coc o tortilla de cartofi şi beau un pahar de vin roşu şi îmi trece.

Îmi aduc aminte cel mai dulce de Alicante, unde de sărbătoarea Sfintei Fecioare, primăria scoate tomberoane uriaşe cu vin în piaţă şi toată lumea bea cu nesaţ de parcă n-ar mai fi băut niciodată. Răsună muzici de chitară şi femeile au corasonul în palmă şi ţi-l dau pe nimica. Iar marea e aşa blândă că pare o turmă albastră de miei adunată dimpreună. Am stat în Alicante trei luni şi am fost zilier la viile dimprejurul oraşului la o ferma uriaşă numită Sanchez, Sanchez y Sanchez. Ori erau trei fraţi, ori patronul era bâlbâit... nu ştiu, dar nu asta contează, vreau să vă povestesc despre o mâncare măiastră făcută în aer liber de o oarecare Mari- Carmen cu fustele sufulcate, care ne gătea de două ori pe zi şi avea grijă să nu plecăm de la masa cu tacâmuri ascunse prin buzunare.

Această mâncare nu are nume, de câte ori întrebam, Mari-Carmen îmi dădea cu linguroiul ei de lemn peste mâini şi îmi mai turna un polonic uriaş în castron ca să mă facă să tac.

Aşa că am să vă povestesc despre fiertură, numind-o provizoriu Mari- Carmen şi urmează ca voi să îi hotărâţi un nume după ce încercaţi reţeta. Şi dacă găsiţi ceva notabil, vă rog să îmi comunicaţi şi mie, fiindcă nu se cuvine şi nici nu e sănătos să bagi în gură ceva ce nenumit.

Deci, Mari-Carmen lua o lădiţă întreagă de roşii căpăţînoase şi cu un cuţitaş le dezbrăca de pielea lor cu o iuţeală de veveriţă care descăpăceşte nuci. Şi apoi, le sfărâma în pumnii ei de ţărancă vânjoasă şi le arunca într-un ceaun uriaş în care sfârâia uleiul de măsline. Tot acolo mai arunca ea o poală întreagă de căţei de usturoi numai tăiaţi grosolan din cuţit, mai turna niscaiva sare şi în loc de piper, cam zece ardei iuţi la fel numai uşurel bătuţi pe tocător cu fundul lingurii de lemn. Şi dacă te uitai în ceaun, după un sfert de ceas găseai o marmeladă ca o mâzgă, plină de clocot şi bulbuci. Acolo arunca acum Maria (e obositor şi neproductiv să îi pronunţ numele întreg) două strachini mari de năut care stătuse la înmuiat peste noapte, cinci cepe tăiate solzişori şi o halcă mare de carne de vită pe care o făcuse şuviţe cu o sculă ciudată, pe jumătate piaptăn pe jumătate cuţit. Şi mai turna nişte must alb de la strugurii proaspăt storşi, o stacană de apă şi lăsa să fiarbă ceaunul în legea lui. Năutul înflorea în fiertură, apoi se sfărâma şi lega zeama prefăcând-o într-un sos gros şi sângeriu. Bucăţile de carne erau moi, se topeau în gură şi mâncam înmuind în castroanele de tinichea, bucăţi mari de pâine proaspătă.

La început privind mâncarea cu iz de rubin mânjit de ceaţă, aveam impresia că mănânc pământ, pământul acela roşu al Spaniei, din care răsăreau strugurii mari cât nişte purcei, dar cu timpul m-am obişnuit.

Şi când a trebuit să plec din Alicante tocmai în Maroc, am dus cu mine o strângere de inimă gândindu-mă la mâncarea aceea fără nume.

Şi aşa cum niciodată nu am mai călătorit la spanioli, nici această mâncare nu o am gătit-o niciodată.

Vă las pe voi să încercaţi.

Şi spuneţi-mi şi mie cum a ieşit !