Crapul din Timişul sârbesc

Nu ştiu dacă v-am luat vre-o dată cu mine în Serbia, să vă duc şi să vă fac capul mare vorbind despre bucătăria măiastră a sârbilor, despre sârboaice şi despre cum arată Dunărea la Pancevo.

Dacă nu, e momentul să îmi răscumpăr greşeala şi să o fac acum fiindcă ţara asta de poveste e doar la o azvârlitură de băţ şi nu trebuie decât să faci un pas peste graniţă, pe la Naideş şi iaca-tă, eşti tot în România.

Da, fiindcă prima localitate în care pătrunzi e una a românaşilor noştrii rămaşi acolo în urma reîmpărţirii teritoriale din vremea întâiului mondial. Se numeşte Biserica Albă şi e populată de bănăţeni neaoşi cu grai dulce şi inima deschisă.

Dar nu ne oprim aici, mergem vânt şi gând la Pancevo, un oraş pe gustul meu, aşezat pe malul Râului Timiş, chiar acolo unde începe el să facă o deltă gingaşă înainte de a se vărsa în Dunăre. E un perimetru verde şi gălăgios umplut până la refuz de vichendiţe, nişte case de vacanţă minuscule şi gingaşe în care sârbii petrec clipe de linişte. Vorba vine fiindcă se încing chefuri nebune, cu grătare pe lemn de fag, băuturi tip torpilă şi dans încins în draci.

Am fost de câteva ori la astfel de dezmăţuri culinare şi ele sunt în sufletul meu rămase ca nişte pioneze dulci.

Au sârbii mai întâi două băuturi care mă farmecă. Vinjac, un coniac cu aromă de scoarţă de carpen, de la butoaiele în care e ţinut după distilare, şi Dve Loza, rachiul obţinut din distilarea drojdiilor de vin, trecute de două ori prin cazanul de cupru. Când bei Loza e ca şi cum Cassius Clay ţi-a tras una în figură şi oricât de zdravăn ai fi, te clatini de la genunchi în jos. Dar după aceea simţi cum te ia o zână în braţe şi începe să te legene într-un vals nebun.

Şi ca să nu cazi din braţele ei, ai nevoie urgentă de mâncare grasă şi hrănitoare, altfel te faci urgent deltă.

Şi au sârbii mâncăruri despre care ar trebui să vă vorbesc trei ani şi două butoaie de Loza ca să înţelegeţi cum e bucătăreala lor.

Rustici până în prăseaua fiinţei lor, pun sârbii mormane de grătare la fript, de multe ori animalul întreg, coc cazane şi ceaune de fierturi cu arome usturătoare şi au un adevărat apetit pentru ceapa gătită în toate stilurile şi însoţită de ardei iuţi.

Dar cel mai tare fel de mâncare pe care l-am gustat eu pe malul Timişului sârbesc, a fost un crap proaspăt scos din undiţă şi gătit de un sârb înalt cât malul şi tăcut ca o ghionoaie. Adică atâta m-a tocat la cap într-o românească ştirbă ca să pricep reţeta şi să nu o uit ori să o smintesc, că la un moment dat i-am tras o picicu materi printre dinţi (nu vă traduc ca să nu vă cutremuraţi) iar sârbul a dat din cap cu îngăduinţă şi şi-a văîzut mai departe de treabă.

Dar să vă povestesc acest fel de mâncare fenomenal ca să ştiţi şi voi cu ce se mănâncă Serbia:

CRAP SÂRBESC CU LEGUME

- pentru şase sârbi mari cât uşa-

Dacă ai prins un crap de trei kile, te mai duci să cumperi

Morcovi un sfert de kilă

Trei cepe roşii cu musteţi de sârb

Şase pipărci galbene burtoase

O ţelină mare cât loabda de la Poli

O rădăcină de pătrunjel

O vânătă pântecoasă cât barca pescarului

Părădaisă cu carnea tare, cam vre-o kilă bună

Mirodenii să ai: sare, piper, cimbru şi dafin.

Şi mai ai nevoie de o litruţă de vin roşu dulce

Ei, şi pe domnu crap, dacă doarme somnul lui de veci, îl dezbraci de solzii ăia mari cât bănuţul de cinci şi te apuci să îl desosezi dar nu spintecându-l pe burtă ci crestându-l uşor pe şira spinării, tăind frumos pe lângă cap şi la capătul cozii, în aşa fel să rămână burta lui întragă. Şi îl scoţi de pe oase şi trebie să îţi iasă toată carnea peştelui ca o tablă mare, după ce i-ai aruncat în Dunăre măruntaiele şi băşica. Şi tabla asta de carne de peşte, pătrăţoasă şi plină de straturi, carne-slană-carne-slană, o pui pe masă şi o ungi cu oloi şi o pruftuluieşti cu sare, piper şi neşte cimbru şi o laşi aşa la odihnă într-un loc întunecos să nu prindă musca pe ea.Şi te apuci la munca nemernică de curăţat legumele şi tocat că trebuie să le faci din cuţit ca fideaua de mărunte ca să se topească în sos şi să dea gust sârbesc.

Şi te întorci iar la crap şi iar îl pui pe masă şi tai din tabla aia de carne fîşii late de trei degete şi lungi cât îi măsura crapului. Şi fîşiile astea le iei şi le rulezi să se facă ca un fel de melci, cu piele crapului pe dinafară. Şi ca să stea cuminţi în tigaie le împungi cu scobitoare şi le dai la fript în ulei încins, numai să prindă rumeneală pe toate părţile. Şi le scoţi pe o farfurie şi în uleiul rămas cu damf de crap pui să se călească legumele până îşi înmoaie carnea, părădaisa fiind ultima care se chinuie în raină (cratiţă). Şi apoi stingi legumăraia cu vin roşu şi laşi să clocotească până se face sosul vârtos. Atunci e vremea să pui melcii fripţi de peşte în sos şi să adaugi iar mirodeniile toate să mai potriveşti din gust, şi acoperi raina cu un capac stingi focul şi laşi peştele să se înăbuşe în sos. Şi după un ceas, scoţi de pui în blid şi lângă să ai pită proaspătă şi vin sec şi neapărat piparcă iuce că aşa mănâncă sârbii. Şi înainte să iei prima îmbucătură să îţi faci o cruce mare şi să spui: Hvala Bogu, adică, mulţamu-ţi Doamne.C-aşa-i la sârbi.