1.09.2012

Meniu de Vlăduţ

Şi iarăşi s-a întors iarna în aşternuturile ei şi scuturându-şi cămaşa de noapte, mi-a umplut uliţele de zăpadă. De fapt mai mult o mocirlă albă şi udă fără consistenţă. Omorâtoarea cizmelor şi galoşilor. Deşi nimeni nu mai poarta încălţări din acelea de gumă şi poate că mulţi nici nu ştiu ce era în alte vremuri, galoşul.
Galoşul, animal de gumă cu fermoar ori cu butoni de aldechidă, era un supra pantof, adică o cizmă treisfert pe care o încălţai în zilele ude peste pantoful tău de piele ca să îl ocroteşti şi să rămână cu glanţ când te descălţai în vizită. Un fel de crocodil negru care îţi îmbuca piciorul şi care cântărea greu, făcându-te pe stradă să mergi oropsit.
Dar nu despre galoş vorbim noi astăzi ci despre mâncare.
Adică despre alt galoş.
Iaca-tă, am în vizită pe nepoţelul meu Vlad (moşule, mi-a atras el atenţia, să nu mai îmi spui Vlăduţ, că eu acuma sunt băiat mare) care locuind la oraş cu părinţii angajaţi zi lumină, are gusturi de gastronomie pervertită. Băiatul se hrăneşte cu salam uscat pus pe pâine cu margarină, cu conserve desfăcute rapid şi cu supe din plic. Aşa că la noi a strâmbat din nas când i-a pus Nemţoaica dinainte o farfurie fierbinte cu ciorbă de perişoare şi nici nu a vrut să se apropie de ea. A refuzat şi pieptul de pui făcut pane cu piure de cartofi şi nu a mâncat decât varza acră pe care i-am dat-o drept salată. Până la urmă, i-am făcut sandvisuri cu jambon tăiat atât de mărunt ca să se confunde cu salamul şi a băut o stacană de iaurt proaspăt, fiindcă noi ne facem iaurtul în casă.
Şi ca să îl readuc la masa cu bunătăţi mi-a dat în gând ieri să îl iau cu mine în bucătărie la lucru. Dar prima dată i-am pus de pe DVD trei emisiuni în care găteam ca în Banat ca să îi stârnească fantezia. Şi când l-am invitat la curăţat cartofi, n-a stat nici o clipă pe gânduri.
Am gătit cu Vlăduţ (pardon Vlad, că e băiat mare) şi păcăleala mea a început punându-l să guste din fiecare produs în rând cu mine, să mai dreagă din sare, piper şi zahăr şi să facă proba de calitate ca să nu o otrăvim pe Nemţoaica.
Şi Vlăduţ (mie tot nu îmi seamănă a Vlad) s-a îmbuibat gustând iar după amiaza a stat între mine şi nemţoaică şi a mâncat voiniceşte şi era plin ca un ţîfoi.
Astăzi vrea să facem iarăşi clătite şi m-a întrebat dacă ştiu să fac Pizza.
I-am răspuns că da şi o să-l păcălesc învăţându-l să coacă o lipie ca în Banat.
Dar să vă povestesc despre războiul meu cu Vlăduţ-Vlad şi cu oalele.
Supa de legume:
Am în cămară Chel. Nu ştiţi ce e chelul ? Îmi închipuiam eu. Chelul este varza creaţă, o varză cu fuste de ţigancă, oropsită în grădină şi marginalizată fiindcă se face târziu şi nici nu dă recoltă grozavă. Şi mai are şi gustul pervertit, e ceva între sparanghel, cartof şi ridiche. Uşor amărui, de parcă ar fi văr cu bitterul suedez, gustul acesta nu ărea încântă. Plus că e şi migplos de curăţat şi de rânduit înainte de a-l găti. Dar eu îl iubesc şi fac din el mâncăruri felurite , cu şi fără carne.
Şi iată ce am făcut cu el şi cu Vlăduţ. Am închipuit un fel de sarmale din foile lui creţe iar umplutura lor iată cum am închipuit-o:
Am călit un praz întreg tăiat mărunt, mărunt, l-am amestecat cu rădăcinoase (morcov, pătrunjel păstârnac) toate rase pe răzătoarea mică, am mai pus un cartof la fel ras mărunt, cubuleţe mărunte de ridiche albă de care e plin prin galantare, apoi nişte boabe de porumb, sare piper, câte un sfert de foaie de dafin şi umplutura asta am împachetat-o frumos şi fără greutate, fiindcă varza creaţa e uşor de înduplecat şi nu face nazuri şi nici nu îşi plezneşte frunzele de ciudă că te porţi barbar cu ea.
Şi într-o oală am făcit pat din rădăcin de pătrunjel, morcov şi păstârnac, numai aşa tăiate toporăşte, apoi am mai pus şi un rând de cartofi tăiat cubuleţe, iar deasupra lor am încropit rânduri-rânduri din sarmalele proaspăt înfăşurate. Am umplut oala cu apă călduţă şi am dat-o pe foc un ceas întreg, la foc mai mult decât molcuţ, ca să nu fier zarvă şi răzbel în fiertură şi deasupra a stat tot timpul un capac rânduit să nu lase să scape aburii cei dulci. Am mai dres dintr-u început fiertura cu boabe de piper, sare ca o părere şi doar un strop de lămâie stoarsă.
După un ceas fiertura mea era galbenă şi cu damf de rai, aşa că am pregătit-o de pus pe masă, amestecând în zeamă un litru de lapte gras în care erau pierdute cu lingura cinci gălbenuşuri de ou de culoarea şofranului.
Asta a făcut supa să semene mai mult cu o cremă fină, iar pusă în blid, sărmăluţele mele de chel semănau cu bucăţi de smarald.
Nu vă mai spun despre gust şi nici cum am hăpăit la ea ca nişte nesimţiţi umplându-ne pe piepr de şiroaie albe şi dulci.
Cartofii umpluţi
Am ales numai cartofi unul şi unul de parcă ar fi fost măsuraţi cu şublerul. Şi curăţaţi de coajă, primeniţi şi clătiţi în apă cu lămâie ca să nu prindă culoare nesănătoasă, am purces să îi spintecăm în două şi să îi scobim cu o chiuretă specială pe care am cumpărat-o noi din Germania mâncătorilor de cartofi.
Şi miezul scobit l-am mai luat la rând pe planşeta de lemn şi supt cuţit l-am făcut aşchii mici de tot şi cu zeamă plină de amidon în ele. Am prăjit miezurile astea în unt, amestecându-le cu jambon şi ciupercuţe, mai dând peste ele cu caşcaval ras, iar mai apoi am închipuit din maiaua asta umplutură pentru catofi. Şi ungându-i pe dănşii cu unt şi presărându-i cu bobiţe de chimion, i-am băgat în cuptor ca să îi facem rumeni şi moi la carne.
Iar pentru ca aceastăp coptură ne se simte bine fără adaos de carne, am fript numai pe jăratecul sobei bucăţi de cârnat afumat pe care le-am înfipt în frigăruile cele de fier furate de la grătarul cel mare cu care mergem noi la târguri. Şi untura scursă din cârnaţi învia focul şi izbucneau vii flăcări supt friptura noastră şi Vlăduţ striga de surpriză şi de fericire, că dacă el stă la bloc cu centrală termică, nu prea are prilejul să vadă jăratec şi sobă de teracotă.
Salată la mâncarea asta de cartofi cu cârnaţi nu ne-a trebuit, fiindcă Vlad e mare mâncător de varză acră şi l-am prins de trei ori furând foi din butoi şi dumicându-le aşa goale.
Am mâncat boiereşte şi la urmă am băut suc îndoit din apă minerală luată din parcul de lângă casă (doar trăim la Buziaş, nu) cu sirop de bobiţe negre de soc din care a m făcut o găleată întreagă. E şi împotriva gripei şi împotriva indigestiei, fiindcă omoară unturile cele multe şi cele rele din cârnaţi.
Acum îmi închei postarea, fiindcă promisiunea e promisiune, am frământat aluatul pentru pizza şi mă duc să toc cele trebuincioase: ciupercuţe, gogoşari. salam şi jambon. O lipie încropită din care o să ne facem belferi.

2 comentarii:

pansy spunea...

ce poveste poetica pentru o mancare ce trebuie sa fi fost grozava !pana la pusul pe foc am zis ca sunt pachetele de primavara romanesti,cand colo uite cum ai intors-o din condei si din oala !varza din asta creata n-am mancat niciodata.Dar timpul nu-i pierdut !

Mihai T. Ioan spunea...

Draga Pansy, varza asta e destul de rara si de trei ori mai scumpa decat cea obisnuita. Pentru mine e o comoara si o tin adapostita cu grija. Nu se gaseste in supermarketuri ci doar la tarani si se cultiva greu e foarte pretentioasa. Pentru mine e o comoara si o tin adapostita cu grija, la momentul asta mai am doar trei capatani si gata ! Are un gust deosebit si se gateste foarte usor, in varii feluri. Cel mai mult imi place sa o mananc natur cu unt deasupra ori cu sos olandez, insotind carnea de pui ori alta pasare.