Unu
Un ger subţire ca buza secerii mi-a tăiat pofta de a mai umbla aiurea prin crângul de salcâmi de la marginea oraşului. Plecasem să culeg porumbe pentru un vin energizant pe care îl fac eu în fiecare toamnă. Nu mult, doar câte cinci litri măcar, uneori zece ca să îmi ung sufletul în serile lungi ale lui Ianuar.
Şi cum vă zic m-a gonit gerul şi m-am culcuşit lângă vatra cu butuci groşi, la o căldură molcomă şi plăcută, cu miros de inimă de fag şi de cartof copt. Fiindcă a băgat Nemţoaica în tobă mai mulţi tuberculi mari cât capul de miel, frecaţi cu peria aspră, unşi cu ulei şi tăvăliţi prin sare grunjoasă.
Să creadă ea că mă păcăleşte cu cina asta vegetariano- lihnită, când eu am în frigider un ficat de aproape două kile scos dintr-un mistreţ care azi la prânz şi-a dat duhul împuşcat în frunte. Lăudărosul de vânător care mi-a procopsit bucătăria cu aşa trufanda, a declarat că a puşcat namila de la optzeci de paşi, dar vecinul lui … dar cine dracu mă pune să mă bag în bârfele lor, că până la urmă sunt prieteni cu amândoi…
Aşa că o să vă spun ce îmi fac eu de cină până nemţoaica a plecat la o prietenă să împrumute ori să facă schimb de modele de goblenuri.
Ficatul acesta stă într-o pungă de la market şi n-a fost atins decât de o singură mână de om. A mea, nu va fi a doua, decât mai târziu. Prima dat spintec punga şi arunc ficatul într-o cantă de zinc pe care o păstrez anume pentru aşa ceva. Torn deasupra doi litri de lapte de soia făcut de mine în casă, un litru de apă minerală (bineînţeles de Buziaş, ce credeaţi?) şi doar o jumătate de litru de vin, fiindcă e aşa bun că jumătate o bag pe supt musteţi. În zece minute ficatul se strânge şi se limpezeşte şi se face din vânăt, aproape alb. Acum e vremea să îl iau cu un cleşte cu vârfuri (de la spaghete) şi îl pun în ciurul de făină. O să stea acolo trei sfert de oră ca să se sloboadă gustul aspru şi amăreala din el.
Iaca a stat. Acum el se aşterne direct pe un ştergar alb de pănură şi vine masat pe toate părţile. E ca şi cum ai frământa o ţâţă de muiere în călduri, când iese ea de la scăldătoare şi se tolăneşte pe cearceafurile albe din aşternut.
Iaca s-a masat.
Acum îl tai mângâindu-i conturul cu podul palmei în felii oblice groase de doi centimetri.
Şi una câte una feliile vin azvrlite în tuciul cel mare în care un ulei de floarea soarelui curat, fierbe cu bolboroase. Trei minute, mereu răscolite cu paleta de lemn, se zvârcolesc bucăţile de măruntaie acolo, apoi vin scoase şi azvârlite a silă în ciurul în care mai devreme se scurgeau.
Grea muncă, istovitoare şi mereu cu ochii în patru.
Acum e momentul să faci o pauză de odihnă şi n-ar strica să bei o tărie. Pote să fie şi păgânul vizichi, simandicoasa votcă de la finlandezi, scociul cu fustanelă, dar mai bine un rachiu, măcar de prune oblice ( adică de corcoduşe). Şi dacă s-a svântat şi răcit ficatul, pune-l într-o tavă unsă numai cu puţin unt, mai pune deasupra lui căţei de usturoi spintecaţi în patru felii, nişte ardei iute la fel, dar nu mult că o să te urci pe pereţi, stropeşte totul cu vin alb şi bagă-l în cuptor. Când începe să zdrăngănească tava, mai adaugă unt peste ficat ca să îl îmbraci în grăsime, adaugă sare, piper şi ceva chimion şi tot învârte ficatul în tava lui ca să se pătrundă. Nu trebuie decât să priveghezi momentul în care din saftul din tavă rămâne doar un degeţel de Nemţoaică şi atunci să scoţi tava afară şi s-o stingi cu smântână. O să fie sfârâială şi război acolo, aşa că bagă-te la mijloc cu lingura de lemn. Când încetzează zgomotul, mai toarnă un strop de coniac (să nu îmi spui că n-ai în casă, că eşti mojic) şi presară cu verdeaţă proaspăt tocată.
Acum poţi potrivi mâncarea asta cu cartofii copţi pe care i-a sortit Nemţoaica unei cine vegetariene. Şi nici nu e greşeala prea mare fiindcă mistreţul e vegetarian, fiindcă se hrăneşte cu ghindă, nu ?
Doi
Îmi programasem doar o postare pentru seara aceasta, dar vinul ăla... ce să vă mai povestesc...
Aşa că a mai trebuit să mai trec o dată la cratiţă fiindcă a venit Ana, o musafiră de baştină a noastră care a a dus o strachină cu cârnaţi gata fripţi şi o conservă de fasole verde să încropesc repede o iahnie lângă poamele de maţ umplute cu tocătură. Că aş i se lăsase ei în zodia Scorpionească să mănânce cârnaţi cu păsulă verge cu aimpren.
Nu ştiţi voi ce este aimprenul, ba ştiţi foarte bine, e rântaşul de făină albă rumenit în ulei şi azvârlit în oala cu fiertură.
Şi cocând eu în oală aimprenul cu fasole din conservă, mi-am dat seama că rântaşul e o minune mai dihai decât maioneza ori sosul olandez şi că femeia care l-a inventat, merită nu numai pupături, ci şi un sărut în buşon. Fiindcă doar o femeie putea să inventeze această unsoare urgentă care preface orice mâncare fără osteneală şi dă gust chiar şi celei mai execrabile conserve. Aşa că am dat odă pe gură şi pe nas cântând isoane rântaşului şi i-am pus prietenei mele dinainte un blid plin de păstăi înecate în aimpren, cu dude de cârnat deasupra şi bănuţi ruginii de untură. Am mai scos din cămară neşte ceva murături cu care am spart-o la nas şi m-am săturat şi eu privind-o cum mănâncă cu trei guri.
Şi doamne că mi-a adus şi ea un vin, dar strepezit şi imposibil de băut aşa că l-am împins cu piciorul supt masă. Ana a văzut şi s-a sumeţit.
Mă piaza dracului, adă sticla încoa, ştiu că e oţetit, da lasă că îl folosesc eu la gătit.
Invenţii de femei...
Trei
Tot astăzi dar mai după fasolea verde la două ceasuri, am primit un telefon de la un prieten din Timişoara. Mi-a detaliat că luni inaugurează un restaurant chiar în buricul târgului şi mă invită luni să stăm de vorbă lângă plitele şi grătarele lui. Îmi trimite maşină să mă salte din pat şi pune la dispoziţia mea toate chestiile care mi plac.
L-am întrebat:
Ai răchie?
Nu, am vizichi...
Ai carne de oaie?
Nu, am viţel argentinian, somon şi fructe de mare proaspete...
Ai varză acră?
Nu dar am sparanghel, brocolli şi anghinare...
Ai colac cu mac?
Nu dar am profiterol, aiscrim si cremă de zahăr ars.
Zic bă, cum vrei tu să deschizi restaurant în inima Banatului, când n-ai nimic de băut şi de mâncat...
Păi tocmai de aia am nevoie Uico de tine...
Parşiv prieten am, dar ţin la el aşa că o să mă duc. Măcar scaune de lemn să aibe şi o feştilă de la care să ne aprindem o ţigare de tutun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu