11.04.2011

Hamburger 3

Inventatorul hamburgerului pare mai degrabă un personaj dintr-o snoavă populară românească un fel de boier pe care păcală îl trage în piept şi o ia lapicior.
Cică trăia în vestul sălbatic un proprietar de turme foarte zgârcit şi de o avariţie proverbială. Avea mai mulţi cowboi angajaţi care alergau pe cele câteva sute de mile ale proprietăţii sale să-i păstreze în viaţă şi în ordine vitele. Şi ce a constatat stăpânul, că angajaţii săi pierdeau foarte mult timp cu venitul la masă la ora prânzului, călărind câte o oră dus şi întors, apoi mai pierdeau un ceas la masă şi lăsau în urmă şi un maldăr de vase sparte. Aşa că a găsit o soluţie improvizată şi anume a înghesuit meniul de prânz între două felii de pâine, punând acolo şi biftecul de vită şi cartofii prăjiţi şi salta. Şi călare le ducea personal prânzul angajaţilor, care se hrăneau direct în şa mâncând acest prim hamburger emipiric cu o plăcere care friza mai mult sila. Cum zgârcitul de patron tăia numai vite bâtrâne care şi aşa trăgeau să moară, carena friptă era tare ca talpa cizmei şi fară nici un pic de gust. Unul dintre angajaţi, un tânăr cu idei, s-a gândit să pună felia de friptură sub şaua calului şi a constatat că după o jumătate de ceas de călărie, obţinea un biftec de o frăgezime uluitoare şi plin de un must hrănitor. Aşa că a lăsat dracului gonitul vacilor prin prerie, s-a dus la Chicago şi acolo a deschis o ducheană cu un produs nou pe care, în memoria bunicului său venit din Germania la botezat Hamburger. La început produsul său nu era aşezat înr-o chiflă ci între două felii de pâine de secară. Carnea era un amestec de vrăbioară tocată cu slănină de porc, iar garnitura se compunea din cartofi feliaţi şi prăjiţi lejer, varză tocată frecată cu sare de ţelină şi chimion şi roşii proaspete. Pentru că lucra cu produse declasate (secară, vită bătrână, slănină, varză, tomate trecute ) putea să menţină un preţ de vânzare foarte scăzut, nu mai mult decât zece cenţi, aşa că avea un dever nemaipomenit. Secretul gustului acestui produs ad-hoc era un sos combinat din mustar şi ketchup pe care îl asezona cu ardei iute. Şi iată aşa a apărut Hamburgerul transformat de Mc Donald într-un produs de bandă rulantă, despre care nu am o părere bună şi nici nu mă dau în vânt.
Ca să mănânc la proba mea un hamburger adevărat în buna tradiţie americană, am luat împrumut o reţetă de la faimosul actor american Danny Glover, care este un sportiv înfumurat al gătitului în aer liber.
Şi iată cum face el hamburgerul.
Se ia un kilogram de carne de vită de la piept şi de la coapsă şi se toacă cu satârul până i se toceşte lama. Tot acolo se satâreşte şi un sfert de slănină albă de porc de la pulpă. Şi tocătura se amestecă cu sare şi se dă la rece pentru o zi. Apoi se ia la frământat bine, se mai adaogă sare după gust, piper şi oregano. Se mai lasă la odihnit un ceas apoi din tocătură se formează gogoloaie de cam o sută cincizeci de grame care se turtesc lovindu-le vârtos cu palmele pe o planşetă unsă. Scopul este ca grăsimea slăninei să prindă viaţă prin masaj, în aşa fel încât o dată pusă chifteaua de carne pe grătar, să sfârâie şi să fumege ca o apucată. Rondeaua aceasta tocată trebuie să fie groasă de doi centimetri şi să nu aibă margini zdrenţuite prin care să fugă sucurile fripturii. Aceasta este marea artă a frigerii hamburgerului, focul să nu fie iute, dar nici prea moale, iar frigerea dureză patru minute pe o parte şi patru pe cealaltă. Nu se întoarce hamburgerul decât o dată, apoi vine trântit pe o farfurie unde stă desfăcută o chiflă spintecată, care la rândul ei a stat pe grătar să prindă fierbinţeală şi ceva dungi aparente de la barele grătarului. Peste carnea care abureşte trântiţi o strachină de cartofi fripţi, nişte rondele de ceapă albă pudrate cu sare şi boia mexicană, nişte legume proaspete din familia solano-fructoase (roşii, ardei) ceva castraveţi, iar alături să aveţi muştar şi ketchup din care să serviţi după necesităţi. Important la hamburger e un amestec de sare cu ţelină, care dă gustul produsului, precum şi pâinea chiflă, care nu e de secară, aţi stricat bunătate de mâncare.
Asta chiar că este mâncabil şi nu seamănă de loc cu plasticul de la Mc Donald.
Şi îmi aduc aminte că acum doi ani împreună cu prietena de suflet Liubiţa Raichici, am făcut la un restaurant sârbesc din Reşiţa pleskavica adevărată, nu din aceea pe care o mănânci la Timişoara în staţia de troleu.
Pentru două pleskavica ai nevoie de jumătate de kilogram de carne de vită care se toacă de două ori, se amestecă cu sare, piper şi boia, iar la urmă primeşte în compoziţia ei şi două sute de grame de ceapă tăiată fin, frecată cu sare şi apoi bine stoarsă de zeamă în pumni. Din această farsă se coc pe plită, nu pe grătar două chiftele uriaşe (pleşcaviţa normală are 500g. iar cea mini 250) care se aşază în farfurie alături de o azimă rupta cu mana, la fel coaptă şi făcută doar din făină sare şi apă, fară drojdie. Lângă se pune ceapă frecată cu sare, salată de varză cu smântână şi roşii proaspete. Nu muştar, nu alt sos păgân, lipie dulce, carne fierbinte şi salata aia care îţi aduce răcoare în cerul gurii.
Şi vă zic eu pleşcaviţa bate hamburgerul.

Niciun comentariu: