Din REVISTA POSTUL MARE de la Resita
Datorită Internetului am devenit deja nemuritor
Interviu cu scriitorul şi poetul Mihai T. Ioan,
prezentator al emisiunii „Sarea în bucate“ de la TVR Timişoara
- L-am căutat pe Mihai T. Ioan şi în cele din urmă am dat de… Uica Mihai. Am acum o dilemă: pe cine intervievez de fapt?
- Mihai T. Ioan e modest şi preocupat de latura insensibilă a vieţii, cea care ţine de material, de pragmatism, iar în ultima vreme, din păcate, de oncologie, fiindcă poetul...
s-a îmbolnăvit de cancer gastric. În afară de asta, el nu participă din principiu la interviuri. În schimb, Uica Mihai este volubil, expansiv, idealist şi nu se teme de nimic. El iubeşte luminile rampei şi este înnebunit de mass-media. Deci, domnule Fleck, stai de vorbă cu Uica Mihai. Poate te deranjează, dar, dacă simţi nevoia, Uica o să-l roage pe poet să spună şi el câteva cuvinte.
- Între cei doi e, aşadar, o legătură indisolubilă. În ce măsură e legat scriitorul-poet de maestrul-bucătar? Cine potenţează sau ponderează pe cine? Ce-are poezia cu bucătăria?
- Uica Mihai a primit anul acesta premiul Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România pentru emisiunile sale culinare. Scriitorul Mihai T. Ioan nu a mai publicat o carte de trei ani, deşi scrie cu osârdie atunci când Uica, nu îl obligă să fie la plită şi la cazan. Dar să nu uităm că ceea ce se întâmplă în bucătărie la Uica, e poezie curată şi strecurată prin filtrul universal al binelui. E greu să trăiască doi oameni într-unul singur şi să ştii că Mihai T. Ioan a vrut anul acesta în ianuarie să îl ucidă pe Uica. Adică am vrut să renunţ la emisiunea de televiziune şi la blog pentru că mă simt mai mult scriitor decât bucătar. Dar s-au ridicat atât de multe voci care au spus că Uica Mihai nu îmi mai aparţine, că el a intrat în conştiinţa Banatului ca un purtător de cuvânt, ca un simbol şi atunci l-am lăsat pe Uica să mai trăiască… până moare singur. În tot cazul, există un război continuu între bucătar şi poet. De aici şi succesul, relativ.
- Am aflat cu ocazia asta cum era să moară Uica, dar nu am aflat cum şi când s-a născut…
- Până la a vorbi de Uica, aş aminti că Mihai T. Ioan a avut norocul de a se naşte literar într-o epocă efervescentă. Nu exista judeţ din ţară fără cel puţin un concurs, festival ori tabără literară. Aveam o abundenţă de reviste de profil care stimulau debutul, iar Reşiţa avea un cenaclu în care poeţii se numărau pe metru pătrat. Am frecventat Cenaclul Semenicul din Reşiţa începând cam de pe la 18 ani şi aici mi-am găsit prieteni cu care am rămas legat pe viaţă. La un moment dat, formasem o „cvadrupletă”, ca să spun aşa, alături de Constantin Brânduşoiu, Ioan George Şeitan şi Ion Chichere şi rădeam tot pe unde ne duceam. Luam premii la festivaluri şi concursuri, reprezentam Oraşul cu Poeţi şi aveam lustrul de faimă locală. Trăiam în poezie, cu poezie şi doar pentru poezie. Au fost vremuri după care tânjesc şi sunt nefericit că generaţia tânără din Reşiţa nu mai are o astfel de rampă de vocaţie. Am debutat în 1972 în revista Luceafărul, la Atelierul Literar ţinut de Geo Dumitrescu, şi îmi crescuseră aripi de poet cu pană strălucitoare. Dar am descoperit ca într-o străfulgerare proza şi m-am dedicat ei cu osârdie şi, iaca, de treizeci de ani scriu proză fără să obosesc şi fără să îmi fie lehamite. Fac o muncă de zidar de cuvinte, care mi se pare miracol şi datorie. Am satisfacţia că rămân în slovă eu şi contemporanii mei, fără să fac niciun fel de compromis.
- Totuşi, cum s-a născut Uica…
- El s-a născut din întâlnirea realizatoarei Veronica Mihoc de la TVR Timişoara cu Mihai T. Ioan, în 2006, la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Eram în acea vreme la poalele muntelui cu cazanul de papricaş şi mă jucam de-a Andrii Popa, îmbrăcat în straie naţionale, cu paloşul la brâu. Veronica a făcut cu mine un interviu şi din prima clipă s-a făcut între noi o funie care, iaca, ne-a legat aşa de strâns, că nu mai putem scăpa. Ea a fost prima care mi-a spus Uica şi rămâne naşa mea pe veci. De fapt, ea l-a inventat pe Uica Mihai sub forma asta de personaj pe sticlă.
- Acum câţiva ani aţi gătit un tăuraş de peste 700 de kg din care au mâncat 1200 de persoane, cu altă ocazie un sandviş de zece metri. Aveam creştere economică atunci, nu criză. Ce s-ar putea face, ieşit din comun, în condiţiile actuale?
- Se pot face multe lucruri. De exemplu, anul trecut în octombrie am făcut la Festivalul Papricaşului de la Buziaş o coleaşă record mondial de 430 de kilograme. Cu un an înainte, am produs în studioul TVR Timişoara un sandviş de 11 metri. Iar acest an am planificat să fac unul de 170 de metri la Sighişoara. Şi mai vreau să fac în Parcul Rozelor din Timişoara, de Ruga Bănăţeană, un papricaş de 500 de litri. Şi o să reuşesc, fiindcă până acum nu mi s-a întâmplat să îmi pun ceva în minte şi să nu îmi iasă. Dacă mai trăiesc încă doi ani, o să fac ceva la fel de „şuchiat“ şi la Reşiţa. După aia gata, mă las de meseria asta şi ies la pensie. Pe cuvânt.
- E clar că o ducem cu toţii mai rău decât ieri. Când o duci greu, parcă înghiţi cu noduri. De unde atunci succesul emisiunilor culinare, în general, şi al lui Uica Mihai, în particular?
- Emisiunile pe temă culinară au succes tocmai fiindcă ţara este în criză. Au devenit un paliativ ieftin. Salivezi cu telecomanda în mână şi îţi trece.
- Uica Mihai e urmărit pe micile ecrane, e citit pe Internet. O audienţă cuantificabilă. Ce dovezi există că telespectatorii sau cititorii pun în operă vreuna dintre reţete?
- Dacă intru într-un supermarket din Timişoara ori din Bucureşti sau chiar din Târgu Jiu sau Râmnic, mă opresc oamenii din cinci în cinci metri ca să stea de vorbă cu mine. Mulţi îmi spun că au încercat reţetele mele şi că au fost extra. E vorba şi de miraj. Şi eu încerc reţete de la Jamie Oliver ori de la Fabregass şi mi se par colosale. Şi mai primesc cel puţin 200 de emailuri pe zi şi niciodată nu m-a înjurat nimeni. Iar de un an încoace sunt mereu chemat să gătesc pentru rafinaţi ai gastronomiei la mese restrânse şi cu mult ştaif. De multe ori refuz, fiindcă am devenit pretenţios şi cu nasul pe sus.
- În ultimii 20 de l-am tot văzut pe Mihai T. Ioan apărând ca vântul şi dispărând apoi ca gândul, de fiecare dată entuziast şi pus pe fapte mari, la venire. De unde resursele, de unde energia de a o tot lua de la capăt? Sunt proiectele noi o „aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie“? Sau e, de fiecare dată, un alt iepure scos, spre propria surprindere, din aceeaşi pălărie?
- Apariţiile şi dispariţiile mele au fost conjuncturale. Reşiţa, aşa cum am cunoscut-o eu din pruncie, era un oraş mai mult uzină, nu exista Lunca Pomostului, nici Govândarul, Moroasa de-abia se înfiripa şi toată greutatea oraşului atârna pe Combinatul Siderurgic şi pe Uzina Constructoare de Maşini. Tata era furnalist şi eu aveam cinci ani când m-a dus la furnal să văd o şarjă. Am fost fermecat de ploaia de stele şi de mirajul focului şi m-am îndrăgostit de foc. Nu ştiam că viaţa o să mă lege de vatra oţelului peste ani. Am lucrat 18 ani în Combinat şi am fost furnalist la fel ca şi tata. La fel ca el, mi-am luat copiii de mână şi i-am dus când erau măricei să vadă o şarjă. Am avut o viaţă dură şi o am în continuare. Dar am fost prezent mereu în linia întâi, am scris şi am publicat enorm, iaca sunt trei ani de când gătesc la televizor şi o să fac asta cât m-o ţine Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut la modul altruist pentru Reşiţa şi le fac în continuare. Oraşul acesta din care îmi lipseşte fumul şi cenuşa e leagănul meu. Când o să închid ochii, am un loc acolo pe dealul de la Muncitoresc, lângă ai mei. Nu scapă Reşiţa de mine.
- Recent, şi mă refer la perioada de convalescenţă mai ales, cred eu că n-aţi reuşit să rezistaţi tentaţiei de a întoarce toate acestea pe toate feţele, de a cântări trecutul şi de a preţui prezentul. Ce aţi hotărât? Cum vedeţi viitorul, cel personal, cel colectiv?
- M-am îmbolnăvit de cancer acum doi ani. Trebuia să fiu deja amintire, să am un bust lângă fratele meu Chichere. Am învins boala dând trecutul uitării. Iar viitorul meu e condensat, scriu cel puţin zece coli pe zi, public pe trei site-uri literare, plus blogul şi emisiunile pe care le găsiţi în tranşe pe YouTube. O să fac emisiunea de televiziune atâta timp cât ceea ce spun eu acolo va avea prospeţime şi va merge la sufletul oamenilor. Mai am de colindat prin Banat, mai sunt locuri şi oameni despre care vreau să vorbesc şi mai am de gătit cazane întregi de papricaş. Într-o zi se va termina şi atunci totul o să rămână istorie. Datorită Internetului am devenit deja nemuritor. Adică vreau să spun că Mihai T. Ioan o să moară, dar Uica Mihai nu. E bine? E rău? Cineva mi-a făcut onoarea să spună că, din punct de vedere culinar, Uica Mihai se confundă cu Banatul. M-aş bucura să fie aşa… Dacă mi-aş dori ceva pentru Reşiţa, ar fi să o văd din nou înnegrită de fum. Poate să mă înjure partea ecologică a lumii, dar Reşiţa în care nu puteai purta o cămaşă albă mai mult de trei ceasuri era un oraş plin de bunăstare, cu oameni fericiţi şi cu carte de vizită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu