Mai întâi veneau perișoarele, mari cât o mingie de tenis, cu o crustă castanie deasupra și miezul amețitor de aburit.
Trei la număr, erau așezate în blidul adânc cu un cleștișor de argint ca să nu se deoache una pe alta și parcă ospătarul le și descânta din vârful buzelor îngânând încetișor un cântec teuton.
Erau perișoarele astea din carne de vițel întocmite, în amestec cu ficat tocat, spărtură de grâu mășcat, verdeață multă, mai ales ierburi de Provence, închegate cu ou de gâscă și drese cu puțin ulei de măsline, apoi făcute cuglă în palme și înșirate pe hârtie de copt într-o tavă.
Și la o sută șaptezeci de grade stăteau ele în cuptor să se coacă și să prindă rumeneala aceea îmbietoare.
Iar peste ele venea turnată din polonic supa, un concentrat din oase de vită, rădăcinoase, mai cu seamă țelină ca să lase gust rafinat și limpezită, strecurată și răs- strecurată în care la fel pluteau ierburile acelea înmiresmate de Provence.
Nu era decât trei euro o astfel de supă fermecată, pe care o mâncam la un Wirtschaft (birt ) țărănesc undeva la granița dintre Germania și Olanda, iar dacă ceream, mai primeam pe deasupra și câteva felii de pâine neagră ca să pot dumica românește perișoarele.
Nu știu de ce, de câte ori am încercat, supa aceasta nu mi-a ieșit la fal ca la granița mâncăilor de supă...
Poate că aerul sărat și izul de pădure îmi lipsesc aici la Buziaș, dar nu mă dau bătut, tot mai încerc... tot mai încerc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu