Cerşetorul

Am găsit cotrobăind în manuscrisele de acum douăzeci de ani, acest crochiu uitat.

Şi vi-l dau vouă spre citire...

Pe bulevardul cenuşiu şi murdar, trece un cerşetor sprijinit într-o cârjă din lemn de piper, care probabil a fost o dată bastonul de promenadă al vreunui mic burghez cumsecade. Are intarsii de abanos şi păstrează dungile decolorate, unde pe vremuri era ranforsat cu inele metalice. De argint probabil.

Cerşetorul e înţolit într-o suprapunere de zdrenţe slinoase şi pare mai degrabă împachetat decât îmbrăcat.

Trage a ger şi vreme rea.

Păşeşte şchiop prin frunzişul arţarilor ruginiţi şi priveşte la trecători cu ochi de cerneală. Din când în când întinde mâna şi rămâne aşa, încremenit ca o statuie a durerii. Nu rosteşte nici un cuvânt. Doar cerneala din ochii lui veobeşte.

Trecătorii, foarte puţini la număr, îl ocolesc privindu-l cu o silă nemascată.

Într-adevăr, e slinos şi duhneşte. A urină, a varză mucegăită şi a încă ceva nedefinibil.

A sărăcie cruntă.

A obosit. Se vede cămersul este pentru el un adevărat chin. Se opreşte şi se a şează pe marginea gardului de la catedrală.

Ca filmată cu încetinitorul, reverenţa pe care o face, pentru a se putea aşeza pe marginea de beton, durează o eternitate.

Abia acum îmi dau seama că are un picior de lemn. Nu un picior în adevăratul sens al cuvântului, nu o proteză din aceea fabricată într-un laborator medical, ci pur şi simplu un picior de lemn ca în filmele acelea cu piraţi, un butuc de stejar cioplit cu barda şi prevăzut la extremitate cu o ventuză de cauciuc tăiată dintr-o anvelopă uzată.

E nebărbierit cerşetorul şi barba o are cenuşie ca o zgură de siliciu. 

Oftează.

Apoi îşi mută în poala cu palton de camgard straiţa, care în diagonală îi atârnă pe spate.

Mirosul acela, amestecat din trei mirosuri, vine din straiţă. O straiţă adevărată, păurească, ţesută din lână sură, acum peticită cu bucăţi de stofă neagră.

Din straiţă scoate mai întâi o căpăţână de varză murată, pusă într-o pungă din care curge zeamă cleioasă, apoi o sticluţă de plastic cu biberon plină pe jumătate cu lapte şi pe urmă un căţel.

Un căţel adevărat.

Un pui de maidanez cu blana albă, pătată în cafeniu şi cu botul roz. E mic cât doi pumni şi doarme cu labele întoarse în sus. Nu deschide ochii, doar scânceşte în somnul lui de căţel.

Cerşetorul îl ridică şi îl lipeşte de obrazul lui neras. Îl freacă cu barba şi îi şopteşte ceva.

Îl alintă.

Apoi îl aşează în poală şi îi vâră cu greu sfârcul biberonului în botul roz.

Câinele suge din sticlă molfăind, cu ochii închişi.

 Cerşetorul scoate din punga cu varză bucăţi mici şi mănâncă. Priveşte căţelul şi îi ocroteşte să nu îi cadă din poală.

Mănâncă amândoi.

Omul şi câinele.

Privesc ochii cerşetorului şi mă cutremur. Din ei ţâşneşte o lumină aurie, care se ridică deasupra bulevadrului cenuşiu ca un halou şi îmbracă în aur toată mizeria scăpătată a oraşului. 

Parcă Dumnezeu a retras toamna la el în ceruri şi a lăsat peste pământ un anotimp fară nume, în care oamenii par heruvimi. Mă simt scăldat în dragoste şi într-o pace în care uit de toate necazurile mele de om. 

Mi-e teamă că parcă o să îmi crească aripi.

Dar totul durează foarte puţin...

Cerşetorul a vârât căţelul înapoi în straiţă şi s-a ridicat. Pleacă şchipătând prin frunzişul arţarilor ruginiţi de pe bulevardul cenuşiu şi murdar. Ochii lui privesc trecătorii puţini, cu o privire de cerneală.

E amar cerşetorul şi crunt.

Dar eu ştiu, ce minune se ascunde în straiţa lui urât mirositoare.

Şi mai ştiu că lumina pe care mi-a dăruit-o preţ de câteva clipe, va dăinui în mine pururi.

Şi că mi-au crescut nevăzute, aripe de înger...