1.25.2015

Duminica udă

Plouă curvăsăreşte, oblic şi rece dintr-un cer mototolit ca o cuvertură pe care au dormit  trei marinari beţi.
Iar domnia mea stau zgribulit, duminical covârşit şi privesc prin geam, ploaia ca pe un duşman înverşunat.
Aveam în plan o plimbare la veveriţele din parc cu zgâmboiul de nepotă-miu Vlad, dar am fost sechestraţi în casă de Nemţoaica pe motive de averse.
Aşa că mi-e sufletul câine ud, cotarlă, dulău bagabont.
Şi cum Nemţoaica nu îmi dă voie nici în bucătărie, ea fiind cocoana gătitului astăzi, am să zac cotrobăind prin manuscrise vechi, să mă regăsesc tânăr şi chipoş.
Vă daţi seama, am cam două sute de kilograme de caiete studenţeşti, coli veline şi caieţele de şcolar pline cu versuri, proze, conspecte şi tot feluri de gânduri, cele mai vechi datând din1972...
O viaţă de scriitor împachetată în saci de rafie....
Mă las deci în voia ploii şi dacă aveţi răbdare, vă dau să citiţi ceva din vechiturile mele:
O schiţă de acum 22 de ani

Nicu Ceauşescu

Stăm în crâşma aia prăpădită de la marginea Bucureştiului, cu două beri călduţe dinainte.
Afară, la o distanţă cuvincioasă, maşina cu garda de corp ne păzeşte. Nicu îi înjură în gând şi ridică sticla cu lichidul călâi deaupra feţei de masă.
- Hai să trăieşti!
- Noroc!
Bem mai mult de formă, nici unul dintre noi nu are chef de bere. Suntem prea apăsaţi de probleme…
- Şi cum zici să facem?
- Uite Nicule, cel mai important lucru e să nu ne pierdem cumpătul. Ceea ce urmează să se întâmple e ceva real, nu un plan. Trebuie să te ţii tare… e vorba despre părinţii tăi, dar ţara asta se duce dracului pe zi ce trece. Aşa că dacă nu îi mierlim, o să ne  mierlească ei. Am din surse sigure că mă-ta adat ordin ca la cea mai mică mişcare, garda de corp să îţi ia gâtul. Maiorul acela nou, cu buză de iepure are directive precise în sensul acesta. Una –două, harşt! Ţi-a luat beregata.
Mă priveşte neîncrezător.
-Tata a fost de acord?
-Păi crezi că ea face vre-o mişcare fără să se sfătuiască cu el? Mai ales dacă e vorba să îşi mierlească fiul?
-Nu ştiu… nu ştiu.
Trânteşte sticla cu furie şi neputinţă pe masă şi strigă la ospătarul care cuviincios, stă la zece metri de noi.
-Adu bă o sticlă de vizichi. Da vezi să fie neîncepută şi cu dopul sigilat. Hai, mişcă!
-Tovarăşu Nicu, vine în trap ospătarul , noi nu ţinem vizichi, avem doar Monopol, Rom Jamaica şi Vermut. Ştiţi, suntem local de categoria a treia…
-Lasă bă vrăjeala, imposibil să nu aibă şeful tău o sticlă de vizichi în birou, pentru ăştia de la controlul de stat. Hai galop, sau te ia mama dracului.
Ospătarul zâmbeşte pe sub mustaţă- totuşi nu are mustaţă, e bărbierit oglindă- şi dă fuguţa spre biroul şefului care probabil tremură pe scaunul lui. Îşi închipuie că trăieşte într-un vis urât, care nici măcar nu e a lui ci a altcuiva.
-Tu ştii ce îmi cer mă, tu ştii ce îmi ceri…
-Ştiu Nicule, crezi că mie mi-e uşor? Dar dictatorii trebuie să piară, altfel ţara asta o să se ducă pe p… mă înţelegi? Şi-apoi, dacă nu o s-o facem noi, o să o facă alţii. Zilele lor sunt numărate oricum. Crezi că Gorbaciov o să îi ierte? Împuţitul ăla a pus ochii pe România şi nu vrea să o scape din gheare.
-Gorbaciov era prieten cu tata…
-Gorbaciov nu e prieteni cu nimeni. Are semnul diavolului în frunte.
-Crezi că…
-Nu cred, sunt sigur. A dat deja dispoziţii. Vrea să îi ia gâtul lui tac-tu şi să îl pună la conducere pe Iliescu. Ăştia doi sunt pe acelaşi calapod. Aşa, dacă o facem noi din vreme şi te instalăm pe tine preşedinte, o să intrăm în cărţile de istorie. Dizolvăm Partidul Comunist, dăm puterea pe mâna sindicatelor, după aia ne retragem undeva pe Coasta de Azur şi belferim până la sfârşitul zilelor. Ţara o să fie pe mâini bune, fiindcă o redăm celor ce muncesc şi ştiu ce să facă cu ea.
-Ştiu pe dracu, muncitorul român nici nu mai ştie să muncească. Nu-i vezi cum stau zi şi noapte la cozi la salam şi la unt? Atâta ştie muncitorul român, să îşi umple burdihanul.
Ne întrerupe ospătarul, care într-adevăr a găsit undeva o sticlă de Wysky. Are dopul intact şi o etichetă aurie. Nu mă preocupă să citesc numele mărcii de pe sticlă.
Nicul îi rupe dopul cu dinţii şi îl înjură printre măsele pe ospătar.
-Şi pahare mă? Pahare !
-Imediat dom… tovarăşe Ceauşescu, imediat.
Aleargă ca o capră prin local şi revine cu două pahare de sticlă proastă, verzuie.
-Să torn, dom… tova…
-Uşcheşte-te, îi suieră Nicu şi umple paharele până în buză. Pe primul îl dă peste cap, în timp ce eu de-abia îl iau între palme. Paharul e la fel de călduţ la pipăit ca şi berea din sticlă. Să bei whisky dintr-un pahar cald, e o crimă la fel de gravă ca asasinarea unui preşedinte. Doar îmi înmoi limba în lichidul din pahar, în timp ce Nicu îl dă gata şi pe al doilea. Pe al treilea îl ţine ţărăneşte în pumn, cuprins pe relieful lui de sticlă, cu toate degetele.
În definitiv, Nicu e un om simplu, un băiat de la ţară care nu s-a stricat definitiv. Doar că are o imagine proastă, mai ales că în jurul său s-a adunat o sleahtă de neisprăviţi.
-Tu nu cunoşti muncitorul român Nicule, îi spun în timp ce el aproape că dormitează cu paharul în mână. Trăsăturile i s-au alungit, şi găvanele ochilor cu cearcăne mari, vineţii, irizează. Mai puţin şi o să fie pulbere. Seamănă cu efigia de ceară a bunicului său Andruţă pe care am văzut-o la Muzeul Ţăranului Român, aşezată în galeria cu personalităţi rurale.
-Nu cunoşti muncitorul român Nicule, reiau şi sorb din băutura cu gust de ploşniţă, muncitorul român este lumina lumii, mâinile sale clădesc viitorul, pe umerii săi se sprijină universul… muncitorul român este alfa şi omega, palmele sale sunt ghizdurile fântânii din care izvorăşte apa vieţii…
-Apa… apa nu-i bună nici în galoşi, urăsc apa, detest apa, când voi ajunge Preşedinte am să interzic apa, am să o scot în afara legii… apa e o prostie…
Soarbe din pahar şi toarnă din nou. Acum pare înflăcărat şi vizionar.
- Am să construiesc peste tot fabrici de vizichi, o să umplu ţara de fabrici, de uzine, de combinate de vizichi, o să curgă râuri-râuri peste tot. Vizichi de cea mai bună calitate. O să-i batem la cur pe americani cu redlabelul lor si cu gionivalcher si cu tenesieviliams. Vizichiul românesc va fi cel mai bun din lume, din univers. Muncitorii vor bea vizichii după pofta lor şi n-o să trebuiască să stea la coadă pentru asta. Am să instalez în toate blocurile robinete din care să curgă vizichi. Ăsta e destinul meu… Ţara de Vizichi cârmuită de Nicu Ceauşescu.
Stă înflăcărat în picioare, cu paharul ridicat în sus, deasupra capului şi cu privirea ridicată spre tavanul scorojit care pare o piele de şarpe năpârlit. Toată fiinţa lui e cufundată într-un viitor de vizichi pe care îl trăieşte ca pe un prezent fără frontiere.
E momentul.
Apăs pe isigna de la rever şi mă dau la o parte cu tot cu scaun. Nu trec nici zece secunde şi maiorul cu buză de iepure intră în local cu paşi uşor de felină.
Priveşte drept înainte cu figura încordată şi scoate de la subsioară un pistol greu, cu reflexe plumburii. E un Makarov de calibru greu şi ştiu că în magazie are douăsprezece gloanţe cu plumbul crestat. Moarte sigură.
Trage de trei ori şi Nicu se transformă într-o fântână ţâşnitoare. Pieptul îi explodează şi arteziana de sânge împroaşcă până la picioarele mele. Ce ciudat nici măcar nu are culoarea sângelui. E mai degrabă un lichid inconsistent cu sclipiri chihlimbarii, ca un wisky de cea mai bună calitate.
Paharul îi cade din mână, parcă filmat cu încetinitorul, apoi se prăbuşeşte şi el peste masa pătată de muşte. A căzut cu faţa în jos, iar în spinare se văd ca nişte cratere cu zdrenţe de stofă, orificiile de ieşire a gloanţelor.
Definitiv, Nicu este mort.
Îi fac semn maiorului să dispară, iar el cu aceeaşi paşi de felină se scurge din local. Are în buzunar un bilet de avion până la Buenos Aires şi extrasul de cont de la Banca Federală unde i-am virat un milion de dolari.
Cam scump, dar aşa sunt profesioniştii din ziua de azi.
Îmi trag din nou scaunul lângă masă, împing cadavrul rece de-acum la o parte şi iau sticla pe trei sferturi golită. O golesc definitiv apoi, o arunc sub masă, lângă cadavru.
Şi privesc spre ospătarul care încremenit la distanţa reglementară mă urmăreşte  indiferent.
-Mai adu o sticlă, spun obosit. Întreagă şi cu dopul sigilat.
Apoi, scot din buzunar staţia radio minusculă şi apăs butonul de emisie.

Cum am scris această povestire

Sunt lucruri care se întâmplă împotriva voinţei tale. Viaţa te ia în braţe şi te duce acolo unde nici cu gândul nu gândeşti. Cunosc oameni care din blânzi mieluşei devin peste noapte fiare nemiloase, ucigaşi, asasini, hoţi, delapidatori. Firea omului pare că e o păpuşă trasă de sfori.
Dar în cele mai multe cazuri, personalitatea umană refulează doar în vis. Acolo se întâmplă lucruri care nu au nici o tangenţă cu realitatea.
Aşa l-am ucis eu pe Nicu Ceauşescu într-o seară în care am băut o sticlă întreagă de wisky primită la pachet din Austria.
Dimineaţa m-am pălmuit în oglindă pentru că nu ştiam că în adâncul meu sălăşluieşte un criminal…

…apoi am mai băut o sticlă şi mi-a trecut.

Un comentariu:

xxlweblog spunea...

Bunaaa! Ma gandesc ca daca primeai sticla aia de vizichi ceva mai devreme, istoria ar fi aratat cu totul altfel :D