3.11.2014

Crimă şi pedeapsă

Mi-am deschis primul restaurant în 1990, era un noiembrie friguros şi încălzeam sala localului cu nişte calorifere electrice care consumau de ţi se zbârlea părul pe ceafă, dar era încă vremea în care electricitatea se vindea ieftin şi nu o băgai în seamă. Restaurantul era mare, aveam 64 de locuri la masă, iar la petreceri organizate "înhesuiam" o sută de persoane ca pe nimic. 
Îmi aduc amiinte cât de greu am făcut rost de mobilier, de veselă de tacâmuri, de plite profesionale şi cuptoare, era o vreme în care tot ce se putea vinde lua drumul Serbiei, era o adevărată hemoragie de produse industriale, de toate felurile, începând cu pahare, păhăruţe, păhărele şi terminând cu garnituri de fainţă pentru baie, căzi de fontă, pompe de grădină şi piese de tractor.
Prima veselă a restaurantului era făcută la comandă, din lut negru, manufacturizată de faimosul olar Ionică Stepan de la Biniş, un înger al lutului învârtit pe roată. I-am plătit munca şi arta cu ulei, zahăr şi carne d eporc şi viţel, pentru că era deja criză şi produsele astea se găseau greu.
Prima probă a localului a fost o nuntă de 100 de persoane, reuşisem să găsesc câteva bucătărese cu chef de lucru, dar despre ospătari nici vorbă. Angajasem nişte băieţi fugiţi din unzină, strungari şi lăcătuşi, dar erau de comă, umblau cu degetele în farfurii, trânteau, spărgeau, dărâmau, dar asta era.
Nunta a ieşit extraordinar, aveam trei televizoare color în restaurant, antenă satelit şi toată noaptea nuntaşii au dansat pe MTV. Sonorizarea şi decoraţiunile interioare erau de excepţie, localul era faimos deja prin designul nebunesc, iar inaugurarea adevărată am făcut-o de Revelion, când am servit invitaţilor feluri de mâncare nemaiîntâlnite până atunci în oraş: salate mixte aperitiv servite în cupe, păstrăvi cu sos remoulad, curcan cu portocale, kraut suppe cu şapte feluri de carne, profiterol şi ecleruri cu frişcă. Nu mai spun de murături, pusesem trei butoaie mari de 200 de litri cu legume mixte în saramură şi ajunsesem să vând zeama lor la litru antimahmureală, la echivalentul de preţ a unui litru de bere.
Dar localul a devenit foarte căutat pentru profiterolul din care vindeam zilnic câte două sute de porţii şi pizza care ieşea din bucătărie pe bandă rulantă. Nu mai spunde ciorba de bută care la noi nu se îngroşa cu făină, fripturile înăbuşite şi sarmalele cu mămăliguţă, mari cât pumnul.
Nici de sofisticăraiele de cărnuri cu garnituri servite la inel, salatele combinate din mixturi care aparent nu se împerecheau şi saramura de peşte de Dunăre servită cu vin din partea casei.
Aveam şi o rezervă imensă de câteva sute de litri de palincă de Zalău care se vindea ca pâinea caldă chit că un sfert din ea o beam noi, eu şi personalul.
Nunţile, botezurile şi petrecerile se ţineau lanţ. eram primul şi pentru o perioadă singurul restaurant privat din Reşiţa şi ajunsesem să facem rezervări în stil american, cu o săptămână înainte.
Eu practic dormeam în bucătărie, eram ca un spiriduş la plită şi la cuptoare, cumpăram câte doi porci pe săptămână şi câte un viţel lunar, hăcuiam carnea şi umpleam camera frig, aveam de alergat după legume, unt şi băuturi, începuse să se instaleze o criză, mai ales în ceea ce priveşte berea şi alcoolurile româneşti, aduceam pălincă, vinuri, coniac şi lichioruri din Ungaria şi Bulgaria şi după doi ani m-am săturat de debandada din România, mi-am luat familia şi am plecat în Germania, unde am stat doi ani şi jumătate.
Acolo am re- învăţat gătitul de la a la z, am avut norocul să lucrez cu un patron şcolit la Paul Bocuse în Franţa, era un bucătar la fel de tembel ca mine, dormea şi vieţuia în bucătărie şi am rămas prieteni pe viaţă.
Acum îmi poare rău că nu am îndurat şi nu am rămas în România să mă lupt în acei ani cu banditismul instituţionalizat, dar pe de altă parte gândesc că aş fi rămas doar un bucătăraş de duzină, cu un restaurant elegant şi plin de bani , dar nimic mai mult.
Crimă şi pedeapsă.

Un comentariu:

Ana spunea...

"gândesc că aş fi rămas doar un bucătăraş de duzină, cu un restaurant elegant şi plin de bani , dar nimic mai mult."

Nu cred asta, pentru ca omul sfinteste locul. Iar regretele nu-si au rostul, pentru ca, asa cum se spune, "everything happens for a reason".
Pai altfel cum ne-am fi bucurat si noi de blogul asta si de povestile astea minunate?