Iar Sfântul Ioan Botezătorul, umbla în pustie desculţ, îmbrăcat cu o rantie aspră din păr de cămilă şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatecă.
Că de aia era Sfânt !
Eu păcătosul, port pantaloni de camgard, cămaşă de aţică, boconci de piele întoarsă şi îmi arănesc poftele becisnice cu ale cărnuri, trufandaluri şi beuturi nezdravene.
Da fiindcă mă cheamă Ioan, am ceva de sfântuleţ în mine, o şăgălnicie a privirii şi o blândeţe a duhului care e adevărat că nu spală de păcatele cele multe, dar mă face îngţduit dinaintea Domnului.
Că şi Dumnezeu dacă ar fi om, ar mânca o ciozvârtă friptă şi ar sorbi un vinişor rubiniu.
Na, se uită Nemţoaica la ce scriu şi îmi zice că hulesc şi că focul Gheenei o să mă mănânce.
Şi ce dacă, toată viaţa am stat pe lângă foc, iaca şi la Gheena o să învârt frigările pentru diavoli, cu hartane şi buturi grase ! Că bucătarul oriunde s-o nimeri, iese deasupra aşa cum iese untura puiului fiert în zupăă.
Dar acum că iaca trebuie să pun masa de Praznic, vă dau şi vouă o reţetă aproape biblică intitulată LĂCUSTE CU MIERE, care nu e nouă, o fac de trei ani încoace şi poate că unii o ştiţi, dar mai mult ca sigur alţii nu. Şi deşi e migăloasă merită încercată, fiindcă nu doar că e monumental de bună, dar vi se spală şi mulţimea ceia de păcate din anul care a trecut.
Se ia partea din pieptul curcanului care stă lângă osul stern, sunt două limbi de carne mai albe şi mai dense, cu gust împarfumat şi această carne se marinează în miere amestecată cu vin sec alb, boabe de piper, scorţişoară, cuişoare, şi sare de mare . Carnea să stea trei ceasuri bune la rece (a trebuit să uzez frigiderul fiindcă afară sunt 14 grade) acoperită bine cu marinadă iar apoi trebuie scursă şi hăcuită în bucăţele mai degrabă făşii, lunguieţe de o jumătate de deget şi groase de un sfert. Şi crestează-le în patru părţi, ca prin frigere să se desfacă aidoma unor picioare apoi aşează-le pe o tavă cu podeaua de hârtie de copt şi dă-le jumătate de ceas în cuptorul cu 170 de grade celsius.
Să prindă rumeneală dar nu prea multă pentru că mierea se face toxină gătită îndelung.
Iar marinada care a rămas vine adăugită cu ceva oţet balsamic şi redusă pe foc într-o soteuză. Trebuie să capete o culoare de chihlimbar şi consitenţa medie.
Acum nu îţi mai trebuie să faci decât pe un platou larg, o pajişte de orez brun, numai fiert în apă cu sare, ca să imite nisipul deşertului, să pui bucăţelele de carne resfirate şi crăcănate să semene cu nişte lăcuste iar deasupra toarnă sosul fierbinte. Mai fă arbuşti din crenguţe de rozmarin un pâlc de iarbă din pătrunjel tocat şi mai aruncă neapărat printre, boabe de rodie rubinie,care cu aciditatea lor vor da contrast sosului de miere.
Pare mai mult un platou simbolic, dar vă dau cuvântul meu de un Ion mai mic şi mai amar, că mâncarea asta are un gust extraordinar.
Aproape că te face să devii pios !
Şi niciodată, nu se ajunge pentru toţi mesenii, mai ales dacă între ei, e şi unul hulpav ca mine !!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu