5.19.2012

Bucatar, vrăjitor...

Gătitul de fapt e o vrăjitorie.
Trebuie să ştii să faci combinaţii halucinante şi fără noimă în esenţa lor, dar care întodeauna au rezultat logic-fulminant, o explozie a simţurilor.
Bucătarul, bucătarul adevărat, este un Merlin iar bagheta sa magică, e de fapt doar o lingură de lemn.
Iubesc bucătăria, gătitul, cărnurile, legumele, sosurile, aluaturile...
În branşa noastră se spune că la început Dumnezeu a creat mâncarea.
Apoi, privind-o, s-a întrebat:
"Şi acum ce fac cu ea?"
Aşa că, l-a făcut pe om !
Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, este cea petrecută în bucătăria domnului Michael Zwingel din Nurenberg.
Aveau un Gasthoff, un han de ţară cu zece camere şi o grădină de vară mare cât un stadion. Erau patru sute de locuri la mese, aşezate pe supt castani bătrâni şi ardeau în permanenţă focuri mari în două grătare de fier forjat. Pe unul dintre ele frigeam porci întregi iar celălalt era dedicat cârnăţăraielor şi medalioanelor de viţel.
O fântână era prefăcută în bufet de salate unde găseai douăzeci de sorturi diferite de sosuri şi combinaţii, servite la discreţie. Şi berea venea în butoaie de lemn cu canea bătută cu ciocanul.
Slujba mea era să mătur grădina cu o maşină electrică la şase dimineaţa, să pregătesc toate salatele, apoi treceam la unul din grătare şi mă perpeleam acolo până în crucea nopţii.
Dar la între nouă şi zece dimineaţa, luam fruştiucul, adică micul dejun, în grădină, cu întreg personalul şi familia patronului, cot la cot. Cafea nemţească (apă chioară) cu lapte şi frişcă, chifle calde, cârnaţi, ouă moi (de fapt tot ce rămânea din micul dejun de la hotel) iaurturi grase şi suc de portocale stors chiar de mine. Eram cel mai tânăr în echipă şi corvezile dejunului îmi intrau în sarcină. De-abia după doi ani am ajuns să stau în tihnă şi să citesc ziarul, în timp ce un altul mă servea la botul calului.
Asta era singura pauză din timpul unei zile de lucru, în rest eram în picioare lângă grătare şi frigeam munţi întregi de carne.
Eram renumiţi pentru cârnaţii uriaşi, dreşi cu mult cimbru pe care îi perpeleam amarnic pe cărbuni şi îi serveam câte patru pe varză călită.
Şi pentru friptura de porc gătit întreg, cu şoriciul crocant şi carnea moale ca puful de pinguin.
Patronul muncea cot la cot cu mine şi de câte ori mai prindeam un minut de răsuflare ântre comenzi, aducea stacane uriaşe de bere pe care le goleam ca doi setilă.
Berea ne ţinea în funcţie ca un fel de combustibil de rachetă şi din când în când ne mai tăiam câte un sfârc de carne de pe gril ca să nu ne cloncăne burţile.
Seara, stingeam focurile şi curăţam toate sculele bec. Aveam o osteneală aşa de dulce în oase şi nu mai îmi venea să plec acasă.
Dar plecam, ambetat de plăcerea gătitului de peste zi, agale şi pe jos, trei kilometri până la casa mea. Miroseam a jăratec, a carne, a cimbru, a bucătar...
A bucătar...



2 comentarii:

Cristi spunea...

Iti multumesc din suflet, draga Mihai, pentru acest text...Nu stiu cum sa facem, ca tare greu e, sa ne vedem si noi...imi doresc atat de mult.
Sa fii bine, sanatos si sa-ti mearga scrisul mereu asa de bine!

Lulu spunea...

Bucataria e o vrajitorie iar tu esti un MARE VRAJITOR;te urmaresc de ceva timp,chiar am pregatit si eu cate ceva din vrajitoriile tale;esti un om deosebit prin tot ceea ce spui si prin ceea ce faci;sa fii sanatos sa ne mai incanti cu bucatele tale minunate!!!
o zi buna in continuare!!