2.19.2012

Duminica pustnicului Mihai


Duminicile sunt insule pe care mă refugiez, robinsonându-mi ceasuri de tihnă prelungi. E ca un fel de biserică în care mă închid pentru a mă reculege şi pentru a sta de vorbă cu mine însu-mi.
Asta în teorie, fiindcă în practică, nu mă bucur de tihna aceasta nelalocul ei, decât în primele ore ale dimineţii.
Pentru că şi deoarece, de la prânzul cel mic încolo, Duminica devine ziua de dat buzna prietenii peste mine.
Au aceşti ortaci ai mei nări de hienă şi simţuri vampireşti, bănuind toate străfundurile cămării mele unde stă închisă răchia şi vinul.
Iar eu deşi mă prefac supărat, în sinea mea de sihastru fals, mă bucur până în prăseaua inimii, că ce e viaţa fără prieteni?
Aşa că am întodeauna păhăruţe şi stacane pregătite la îndemână, şi câte o gustare ca să meargă udătura.
Şi iaca astăzi ce am pregătit eu, pe lângă piftiile cu grăsime albă deasupra de care încă mai geme bucătăria.
Mai întâi felii de pâine evreiască frământată din jumătate făină albă, jumătate gris, cu adaos de ouă, lapte şi ulei de măsline. Drojdie nu încape în această pâine, în schimb are în puful ei boabe sfărâmate de piper ca să pişte la limbă, smicuri de rozmarin şi seminţe de dovleac mărunţite din cuţit. Iar deasupra, când o scot din cuptor, o pruftuluiesc cu un strop de vin alb şi îi dau obraz din cristale de sare de mină.
E o pâine aşa de bună şi stă cuminte în coşuleţ, numai frântă cu mâna şi fiecare dumică din ea alăturându-i paharul de rachiu străveziu aproape, fiindcă nu a avut timp să stea în butoi şi să prindă gălbeneală.
Mai am nişte năut fiert, stors de zeama lui, dat prin blender dimpreună cu o mână de nuci, cu sare, piper, boia, cimbru, usturoi şi ulei nerafinat de floarea soarelui.
Se face o pastă cu luciu şi cu gust iute, fiindcă îi adaug ca un nesimţit ardei din aceea mexicăneşti, ca să îmi văd prietenii cum respiră iute din coşul pieptului şi dau flăcări pe nări.
Şi ca să stingă focăria din cerul guri, iară se ostenesc cu rachiul acela.
Mai am un caltaboş barbar şi ciudat, întocmit pe pripă, dintr-un kilogram de ficat fiert şi tăiat mărunt la cuţit, amestecat cu multe şi miroasitoare mirodenii, împreunat cu orez fiert şi frământat cu ceva din zeama piftiilor. Pasta asta am rulat-o în folie de aluminiu ca să se facă precum caltaboşul cel adevărat şi am copt-o în cuptor în tăviţa cu apă, ca să se închege oarecum după ce e răcită bine în zăpadă.
Şi feliuţele tăiate pe farfurie mi-au ieşit oarecum sfărâmicioase, dar cu gust îngeresc şi ce dacă se umplu musafirii pe piept de fărâmituri grase?
O să le dau câte un ştergar şi dacă mă supără, îi pun să şi dea cu măturiţa pe covorul pe care Nemţoaica de-abia l-a schimbat.
Iaca, aşa se cam întâmplă Duminicile în casă la Uica şi de fapt pustnicia mea de reculegere e una plină de veselie deşănţată şi de voioşia rachiului şi a bucatelor bune, înfulecate pe repede înainte.
Doamne ajută !

Un comentariu:

Ana Thomas spunea...

Doamne ajuta, Uico!!Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!!