Wok a la Uica

A înebunit cerul de cu zori, curgeau lacrimile cailor cu aripi din nori, plumb pe aripile lor...

Am o stare aşa de Revoluţionar de poetică, mai ales că mă duc la masă la un prieten hăt departe. Nu mă duc să mănânc, mă duc să gătesc.

Dar se cheamă că tot la masă sunt.

E o adevărată istorie cu prietenul ăsta al meu. Are mania tigăilor. În bucătăria lui găseşti un întreg parlament de tigăi, de tablă, de fontă, de teflon, de sticlă de iena (astea sunt cele mai rare şi mai spectaculoase) mai noi, mai vechi, ştirbe, noi glanţ, cu mâner de plastic, de lemn, de os, chiar şi fără mâner. Un dulap imens din bucătărie e în aşa fel transformat, cu tot felul de cuieraşe, rafturi şi răftuleţe încât îi intră acolo toată colecţia.

Totuşi, când deschide uşa, o face cu grijă, trăind terorizat de ideea, că o să-i lunece o tigaie de la locul ei, în special un wok greu de fontă care cred că a aparţinut unui Chinez uriaş, fiindcă e atât de grea că eu o mânuiesc numai cu două mâini.

Dar e preferata mea şi astăzi mă joc cu ea.

Să vă spun ce am să fac?

Vă spun că durează mai puţin spusul decât gătitul.

Pun Wokul pe foc.

Pun în Wok ulei de seminţe de struguri.

În ulei pun multe rondele de praz, felii de castravete, fâşii de varză chinezească. Iute iute cu paleta de lemn cu găuri. Sare puţină, fulgi de ardei iute, sos de soia diluat cu vin alb, piper doar o idee. Muguri de bambus din conservă, adică gata gătiţi. Fileuri de anşoa dintr-un borcan uleios, rondele de macrou afumat. Frişcă lichidă, puţin coniac la urmă.

Flacără, degete fripte.

Iau wokul cu 2 mâini (mi-ar trebui încă o pereche mai ales că e fierbinte a dracului de fierbinte) şi îl răstorn pe un platou ornat tot cu foi de varză chinezească. Deasupra presar seminţe de susan coapte tot la tigaie, stropesc din nou cu soia diluată cu vin.

Fără pâine, avem orez fiert acum 3 zile, cleios şi rece, dar cu sosul fierbinte îşi schimbă genealogic firea.

Bem ţuică înainte, multă ţuică şi vin după, mult vin.

Nu reuşim să radem decât un sfert de platou.

Aşa că restul merge la câini.

Primul mănâncă Lupul cel mare. Strănută şi râgâie. E totul prea iute, ştiam eu.

Am rasolit mâncarea, dar noi de la ţuică n-am simţit nimic.

Noroc cu câinele.