Uica Mihai revine

Uraaa! M-am întors !

Mi-e tare greu să fiu Mihai T. Ioan, m-am dezobişnuit, aşa că m-am întors la oale şi la cratiţe, acolo unde mi-e locul.

Poate că şi foamea a jucat un rol, poate că farmecul susurului de supt capac nu poate fi întrecut de nimic altceva.

Deşi mă păstrez civic şi moral alături de tot poporul român, acum fac o pauză de refacere gătind.

Ghici... ce fierbe în oală?

Fraţilor, ce întrebare inutilă, păi nu e sâmbătă seară?

Păi nu e vremea sarmalelor?

Nu văduhneşte până în monitor a carne care încă mai guiţă şi a moare de varză limpede ca un vin nobil.

Dar sarmalele astea sunt vrăjite fiindcă tocătura a închipuit-o numţoaica după un tipic al nostru în timp ce pe mine m-a osândit să rânduiesc varza şi să îi fabric numai foi una şi una, gemene să semene.

Şi am învăluit şaizeci de bulgăraşi de aur umed pe care le-am pus în oala de lut smălţuit după următoarea reţetă.

Am tocat la maşina cu sită deasă un kilogram de CPL adică bucăţi mai grăsuţe de carne ca să fie putere în sarma. Iar la satâr am tocat 400 de grame de cotlet ales, bucăţele ostenite de mărimea gămăliei din vârful chibritului. Un sfert de kilogram de ceapă călită şi înmuiată cu vin alb, o cească de 200 de grame de orez călit, patru linguri de bulion gros de casă apoi mirodenii: sare, piper, cimbru uscat, un strop de frunze de sfunduc şi doar puţină boia de ardei.

Tocătura bine bătutuă cu pumnii ca să fie omogenă şi ea a stat un ceas să se umfle orezul de la sucurile cărnii bătute.

Înpacetatul în foi nu vi-l mai descriu că mă deranjează să recunosc că Nemţoaica împachetează de trei ori mai repede ca mine.

Iar oala are merticul ei măsurat ştim cu ochii închişi să potrivim ce punem în ea ca să nu dea nici pe dinafară şi nici să nu arate săracă.

Vine mai întâi un strat de foi pe fundul oalei, mai mult resturi de la decupajul meu milimetric, apoi cercuri-cercuri de sarmale lăsând la mijloc furnalul cuvenit pentru tiraj. Acolo stă de obicei un os afumat şi varză tocată mai mărunţel, câteva foi de dafin şi o crenguţă de cimbru. Iar zeama în care oropsim să fiarbă sarmalele, e închipuită dintr-un sfert de moare de la butoi şi treisfert apă călduţă. Mai turnăm la urmă de tot bulion de cel subţire iar mie îmi place de o vreme încoace să pun şi câteva sferturi de roşii uscate. Mărar nu mai punem la sarmale decând am descoperit sfunducul ci mai doar adaos de boabe de piper şi un stropşor de vârf de ardei iute.

Şi acum urmează chinul cel mare, că datul sarmalelor este să nu le mănânci proaspăt fierte ci tebuincios e să le laşi să zacă cu capac înfundat peste noapte ca să se umfle deplin orezul în ele şi să îşi tragă sucurile unul într-altul.

Aşa că până mâine pofta în cui !

Şi domnul poet Mihai T. Ioan şi Uica Mihai ţâfnosul cu nasul pe sus !