Sarailia pe înţelesul tuturor

Un dulce simplu dar complicat, turcesco-arîbesco-dobrogeano-adhakalist, de care vitrinele cofetăriilor din vremurile apuse, erau mereu pline şi cum se umpleau aşa se goleau.

Eu unul am inventat de mult o reţetă de criză pe care acum o reaiau, pentru că iaca suntem într-o altă criză. M-am cam săturat de crizele astea de care mi-a fost plină viaţa, dar de sarilie nu o să mă satur niciodată.

Dar prima dată să lămurim etimologic numele acestei prăjituri otomane. Sarailie provine din turcescul arhaic sarayli adică cea a palatului (sultanul stătea atunci când nu era la război, vânătoare ori în vizită prin paşalâcuri, într-un Saray. Un palat de cele mai multe ori prost încălzit, cu geamlâcuri multe şi poleială de aur chiar şi pe clanţe, în care ţinea închise câte trei sute, cinci sute, o mie de cadâne într-o secţiune numită Harem, păzită de turcaleţi buzaţi şi scobiţi numiţi Eunuci. Mi-aş dori să am şi eu harem chiar că mi-aş permite să îl ţin şi fără eunuci fiindcă trăim în criză, dar asta e altă poveste. Acum să revenim la Sarayli-e. Idealul ototman de frumuseţe pentru femei era total diferit de conceptul nostru moderne în care o fotomodelă trebuie să fie scândurică şi cu alură de şnur. Turcii iubeau femeile plinuţe, chiar grăsuţe, ba chiar grase din calea afară (asta din cauză că stăteau prost cu încălzirea centrală a Sarayului şi se încălzeau şi ei prin alte metode mai "umane". Şi, în consecinţă îşi îndopau consoartele cu bucate grase, consistente, greu de digerat şi le dădeau să bea sorbeturi şi siropuri dense ca să le facă aşa cum vroiau.

Iar baclavaua şi sarailia erau două astfel de dulciuri sacre care se produceau cu tona în Saray şi se consumau aşijderea.

Aluat simplu, bogat în grăsime, uns şi împănat cu unt, umplut cu nuci, migdale, stafide, curmale, sâmburi de nucă de Ylmaz, fistic, însiropat în miere, înecat în unt. Iată cam ce conţinea sarailya şi vă dau cuvântul meu că era bună şi capitală.

Acum să vă povestesc despre cum umplu eu sarailiile şi dacă aveţi curajul să încercaţi reţeta mea, vă dau cuvântul meu că o să vă felicitaţi pentru curaj.

Prăjiţi 200 de grame de gris într-un pachet de unt, în aşa fel încât să obţineţi o masă rumenă, aromată şi cu aspect rugos. Amestecaţi-o cu o sută de grame de nuci strivite cu sucitorul pe planşeta de lemn, o sută de grame de seminţe de floarea soarelui decorticate şi la fel strivite, un pumn de alune de pădure, un pumn de fistic. Adăugaţi 200 ml. de miere, 200 gr. zahăr pudră, o lingură de scorţişoară şi amestecaţi pentru a obţine o masă omogenă.

Cumpăraţi un pachet de foi de plăcintă congelate de la Market (nu are rost să frământaţi voi şi să întindeţi, dacă o să folosiţi foetaj Morăriţa, v-aţi scos) decongelaţi-le peste noapte, desfaceţi pachetul pe planşetă şi tăiaţi-l pe liniile mediane în patru. Veţi obţine patru grămăjoare de foi cu dimensiuni de batistă. Luaţi câte patru foi o dată, ungeţi între ele cu unt topit, puneţi la mijloc din umplutură şi împachetaţi, în aşa fel încât să vă iasă ceva identic cu o sarma care în loc de varză are foetaj, iar în loc de orez cu carne, are prezălonucamigdalasiasa mai departe. Presaţi aceste sărmăluţe de la capete, ca să aibe un aspect încreţit şi aşezaţi-le într-o tavă unsă cu unt.

Apoi ştiţi dumneavoastră, la cuptor, o jumătate de ceas la 190 de grade Celsius. Trebuie să iasă din cuptor rumene şi cu iaşmac turcesc, adică să semene cu rugina apusului de soare în Bosfor.

Între timp faceţi un sirop dintr-o parte miere, două părţi zahăr şi trei părţi apă. Puneţi zeama din două lâmâi şi încălziţi la patruzeci de grade. Cu acest sirop înecaţi sarailiile din tavă şi daţi-le la rece pentru câteva ore. Ele se vor prezenta supt forma unor sarmale brune de coptură, cu o consistenţă pufoasă şi cu miezul uşor crocant de la sâmburii oleaginoşi. Mâncaţi cu grijă, se mistuie greu, îngraşă ca naiba şi dacă începi cu una, ţi-e greu să te mai opreşti până la capătul tăvii. Dacă eşti cadână o să pui pe tine celulită. Dacă eşti cadân, o să-ţi vină pofta să îţi cumperi Harem.