11.06.2011

Interviu pe sponci

Din REVISTA POSTUL MARE de la Resita
Datorită Internetului am devenit deja nemuritor
Interviu cu scriitorul şi poetul Mihai T. Ioan,
prezentator al emisiunii „Sarea în bucate“ de la TVR Timişoara

- L-am căutat pe Mihai T. Ioan şi în cele din urmă am dat de… Uica Mihai. Am acum o di­lemă: pe cine intervievez de fapt?
- Mihai T. Ioan e modest şi pre­o­cupat de latura insensibilă a vie­ţii, cea care ţine de material, de prag­matism, iar în ultima vreme, din păcate, de oncologie, fiindcă poe­tul...
s-a îmbolnăvit de cancer gastric. În afară de asta, el nu par­­ticipă din principiu la interviuri. În schimb, Uica Mihai este vo­lu­bil, expansiv, idealist şi nu se te­me de nimic. El iubeşte luminile ram­pei şi este înnebunit de mass-media. Deci, dom­nu­le Fleck, stai de vorbă cu Uica Mihai. Poate te deranjează, dar, dacă simţi nevoia, Uica o să-l roa­ge pe poet să spună şi el câ­te­va cuvinte.


- Între cei doi e, aşadar, o legătură indisolubilă. În ce mă­sură e legat scriitorul-poet de maestrul-bucătar? Cine po­ten­ţează sau ponderează pe ci­ne? Ce-are poezia cu bu­că­tă­ria?
- Uica Mihai a primit anul a­ces­ta premiul Asociaţiei Jur­na­liş­tilor şi Scriitorilor de Turism din Ro­mâ­nia pentru emisiunile sale cu­linare. Scriitorul Mihai T. Ioan nu a mai publicat o carte de trei ani, deşi scrie cu osârdie atunci când Uica, nu îl obligă să fie la pli­tă şi la cazan. Dar să nu uităm că ceea ce se întâmplă în bucătărie la Uica, e poezie curată şi stre­cu­rată prin filtrul universal al binelui. E greu să trăiască doi oameni într-unul singur şi să ştii că Mihai T. Ioan a vrut anul acesta în ia­nuarie să îl ucidă pe Uica. Adică am vrut să renunţ la emi­siunea de televiziune şi la blog pentru că mă simt mai mult scriitor decât bucătar. Dar s-au ridicat atât de multe voci care au spus că Uica Mihai nu îmi mai aparţine, că el a intrat în con­ştiinţa Banatului ca un purtător de cuvânt, ca un sim­bol şi atunci l-am lăsat pe Uica să mai tră­iască… până moare sin­gur. În tot cazul, există un război continuu între bucătar şi poet. De aici şi succesul, relativ.


- Am aflat cu ocazia asta cum era să moară Uica, dar nu am aflat cum şi când s-a născut…
- Până la a vorbi de Uica, aş ami­nti că Mihai T. Ioan a avut no­ro­cul de a se naşte literar într-o e­pocă efervescentă. Nu exista judeţ din ţară fără cel puţin un con­curs, festival ori tabără li­te­ra­ră. Aveam o abundenţă de re­vis­te de profil care stimulau debutul, iar Reşiţa avea un cenaclu în ca­re poeţii se numărau pe metru pă­trat. Am frecventat Cenaclul Se­menicul din Reşiţa începând cam de pe la 18 ani şi aici mi-am gă­sit prieteni cu care am rămas le­gat pe viaţă. La un moment dat, formasem o „cvadrupletă”, ca să spun aşa, alături de Constantin Brâ­nduşoiu, Ioan George Şeitan şi Ion Chichere şi rădeam tot pe unde ne duceam. Luam premii la fes­tivaluri şi concursuri, re­pre­zen­­tam Oraşul cu Poeţi şi aveam lustrul de faimă locală. Trăiam în po­ezie, cu poezie şi doar pentru po­ezie. Au fost vremuri după ca­re tânjesc şi sunt nefericit că ge­ne­raţia tânără din Reşiţa nu mai are o astfel de rampă de vocaţie. Am debutat în 1972 în revista Lu­ceafărul, la Atelierul Literar ţinut de Geo Dumitrescu, şi îmi cres­cu­seră aripi de poet cu pană stră­lu­citoare. Dar am descoperit ca în­tr-o străfulgerare proza şi m-am de­dicat ei cu osârdie şi, iaca, de trei­­zeci de ani scriu proză fără să obo­sesc şi fără să îmi fie le­ha­mi­te. Fac o muncă de zidar de cu­vin­­te, care mi se pare miracol şi da­­­torie. Am satisfacţia că rămân în slovă eu şi contemporanii mei, fă­ră să fac niciun fel de com­pro­mis.


- Totuşi, cum s-a născut Uica…
- El s-a născut din întâlnirea re­a­lizatoarei Veronica Mihoc de la TVR Timişoara cu Mihai T. Ioan, în 2006, la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Eram în acea vreme la poalele muntelui cu cazanul de pa­pricaş şi mă jucam de-a Andrii Popa, îmbrăcat în straie na­ţio­na­le, cu paloşul la brâu. Veronica a făcut cu mine un interviu şi din prima clipă s-a făcut între noi o funie care, iaca, ne-a legat aşa de strâns, că nu mai putem scă­pa. Ea a fost prima care mi-a spus Uica şi rămâne naşa mea pe veci. De fapt, ea l-a inventat pe Uica Mihai sub forma asta de per­sonaj pe sticlă.


- Acum câţiva ani aţi gătit un tăuraş de peste 700 de kg din ca­re au mâncat 1200 de per­soa­ne, cu altă ocazie un sand­viş de zece metri. Aveam creş­tere economică atunci, nu cri­ză. Ce s-ar putea face, ieşit din co­mun, în condiţiile actuale?
- Se pot face multe lucruri. De exemplu, anul trecut în octombrie am făcut la Festivalul Pa­pri­ca­şu­lui de la Buziaş o coleaşă record mondial de 430 de kilograme. Cu un an înainte, am produs în stu­dioul TVR Timişoara un sandviş de 11 metri. Iar acest an am pla­ni­ficat să fac unul de 170 de metri la Sighişoara. Şi mai vreau să fac în Parcul Rozelor din Timişoara, de Ruga Bănăţeană, un papricaş de 500 de litri. Şi o să reuşesc, fiindcă până acum nu mi s-a în­tâm­plat să îmi pun ceva în minte şi să nu îmi iasă. Dacă mai tră­iesc încă doi ani, o să fac ce­va la fel de „şuchiat“ şi la Reşiţa. Du­­pă aia gata, mă las de me­se­ria asta şi ies la pensie. Pe cu­vânt.


- E clar că o ducem cu toţii mai rău decât ieri. Când o duci greu, parcă înghiţi cu noduri. De unde atunci succesul emi­siunilor culinare, în general, şi al lui Uica Mihai, în particular?
- Emisiunile pe temă culinară au succes tocmai fiindcă ţara este în criză. Au devenit un pa­liativ ieftin. Salivezi cu tele­co­man­da în mână şi îţi trece.


- Uica Mihai e urmărit pe micile ecrane, e citit pe In­ternet. O audienţă cuan­­ti­fi­ca­bi­lă. Ce dovezi există că te­le­spec­tatorii sau cititorii pun în ope­ră vreuna dintre re­ţe­te?
- Dacă intru într-un super­mar­ket din Timişoara ori din Bucu­reşti sau chiar din Târgu Jiu sau Râmnic, mă opresc oamenii din cinci în cinci metri ca să stea de vorbă cu mine. Mulţi îmi spun că au încercat reţetele mele şi că au fost extra. E vorba şi de miraj. Şi eu încerc reţete de la Jamie Oli­ver ori de la Fabregass şi mi se par colosale. Şi mai primesc cel pu­ţin 200 de emailuri pe zi şi nicio­­dată nu m-a înjurat nimeni. Iar de un an încoace sunt mereu che­mat să gătesc pentru rafinaţi ai gastronomiei la mese re­strân­se şi cu mult ştaif. De multe ori refuz, fiindcă am devenit pre­ten­ţios şi cu nasul pe sus.


- În ultimii 20 de l-am tot văzut pe Mihai T. Ioan apărând ca vântul şi dispărând apoi ca gân­­dul, de fiecare dată en­tu­ziast şi pus pe fapte mari, la ve­nire. De unde resursele, de un­de energia de a o tot lua de la capăt? Sunt proiectele noi o „aceeaşi Mărie, dar cu altă pă­lă­rie“? Sau e, de fiecare dată, un alt iepure scos, spre pro­pria surprindere, din ace­eaşi pălărie?
- Apariţiile şi dispariţiile mele au fost conjuncturale. Reşiţa, aşa cum am cunoscut-o eu din prun­cie, era un oraş mai mult uzină, nu exista Lunca Pomostului, nici Govândarul, Moroasa de-abia se înfiripa şi toată greutatea oraşului atârna pe Combinatul Siderurgic şi pe Uzina Constructoare de Ma­şini. Tata era furnalist şi eu a­veam cinci ani când m-a dus la fur­­nal să văd o şarjă. Am fost fer­me­­cat de ploaia de stele şi de mirajul focului şi m-am îndrăgostit de foc. Nu ştiam că viaţa o să mă le­­ge de vatra oţelului peste ani. Am lucrat 18 ani în Combinat şi am fost furnalist la fel ca şi tata. La fel ca el, mi-am luat copiii de mâ­nă şi i-am dus când erau mă­ri­cei să vadă o şarjă. Am avut o viaţă dură şi o am în con­ti­nu­are. Dar am fost prezent mereu în linia întâi, am scris şi am pu­bli­cat e­norm, iaca sunt trei ani de când gătesc la televizor şi o să fac asta cât m-o ţine Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care le-am fă­cut la modul altruist pentru Re­şi­ţa şi le fac în continuare. Ora­şul aces­ta din care îmi lip­seş­te fumul şi cenuşa e leagănul meu. Când o să închid ochii, am un loc acolo pe dealul de la Muncitoresc, lân­gă ai mei. Nu scapă Reşiţa de mi­ne.


- Recent, şi mă refer la pe­rioa­da de convalescenţă mai ales, cred eu că n-aţi reuşit să re­zistaţi tentaţiei de a în­toarce toa­te acestea pe toate feţele, de a cântări trecutul şi de a pre­ţui prezentul. Ce aţi hotă­rât? Cum vedeţi viitorul, cel per­­sonal, cel colectiv?
- M-am îmbolnăvit de cancer acum doi ani. Trebuia să fiu deja amin­tire, să am un bust lângă fra­te­le meu Chichere. Am învins boa­la dând trecutul uitării. Iar vii­to­rul meu e condensat, scriu cel puţin zece coli pe zi, public pe trei si­te-uri literare, plus blogul şi emi­siu­nile pe care le găsiţi în tranşe pe YouTube. O să fac emisiunea de televiziune atâta timp cât ceea ce spun eu acolo va avea pros­pe­ţime şi va merge la sufletul oa­me­nilor. Mai am de colindat prin Ba­nat, mai sunt locuri şi oameni despre care vreau să vorbesc şi mai am de gătit cazane întregi de papricaş. Într-o zi se va ter­mina şi atunci totul o să rămână isto­rie. Datorită Internetului am de­venit deja nemuritor. Adică vreau să spun că Mihai T. Ioan o să moară, dar Uica Mihai nu. E bi­ne? E rău? Cineva mi-a făcut onoa­­rea să spună că, din punct de vedere culinar, Uica Mihai se con­fundă cu Banatul. M-aş bu­cura să fie aşa… Dacă mi-aş dori ce­va pentru Reşiţa, ar fi să o văd din nou înnegrită de fum. Poate să mă înjure partea ecologică a lu­mii, dar Reşiţa în care nu puteai pur­ta o cămaşă albă mai mult de trei ceasuri era un oraş plin de bu­­năstare, cu oameni fericiţi şi cu car­te de vizită.

4 comentarii:

Lucia... de la Otelu!! spunea...

Mi-a placut mult ceea ce-ai povestit,si da, cand spui Uica Mihai , spui Banat !! si mie si familiei mele ,ne esti tare , dar tare drag!! ne este drag si de ``adoptata`` Veronica ! iti dorim din toata inima multa sanatate...sa ne traiesti 1000 de ani !!!

pansy spunea...

m-a impresionat interviul !doar atat vreau sa-ti spun LA MULTI ANI!a fost un mare privilegiu ca te-am cunoscut la campionatul de gatit de la bucuresti.

Anonim spunea...

Va rog mult posta-ti reteta de kimchi romanesc. Va rooooooooooggggggggg mult de tot.
Multumesc.

Sabrina spunea...

Ma bucur ca am citit interviul acesta... iti doresc multa sanatate!