Roşii uscate

Dimineţile mele se deschid apăsate fiind de un buton. Adică, Nemţoaica, din patul conjugal, apasă pe telecomandă şi mă trezesc cu Măruţă de pe hepilica lui, făcând garagaţe. Am ajuns să nu îl mai sufăr pe mocofanul acesta de Măruţă, în fiecare dimineaţă îmi strică somnul cu reluările lui şi nu îi pot reproşa nimic nemţoaicei fiindcă e o fiinţă diurnă şi are orar de somn ca cel al găinilor din curte.
Spre deosebire de mine, pentru care nopţile sunt bulevarde ale scrisului.
Şi aşa dar mă trezeşte Măruţă cu noaptea în cap, iar pe masă lângă mine abureşte o stacană de un sfert de litru de cafea. Face nemţoaica o licoare ţeapănă de stă linguriţa drepţi în ea şi cu zahăr mult ca să îmi fie ziua dulce.
Şi beau întotdeauna doar o jumătate de cană, apoi trag o fugă la frigiderul din bucătărie (prietenul meu cel mai bun) şi mă conversez cu el preţ de un minut. El îmi face oferte de meniu şi mai îmi cere să îi mai cumpăr câte ceva de la piaţă ori măcelărie, eu mai fac mofturi, mai mă las şi hotărăsc ce si cum să fie.
Şi în timp ce termin restul de cafea în faţa calculatorului fiindcă dimineţile au şi corvoada aceasta plăcută a corespondenţelor care îmi vin peste seară şi noapte, Nemţoaica are deja în faţă nişte felii de pâine unsă cu ceva şi legume tăiate pe un platou. Avem o grădină binecuvântată în care cresc de-ale pământului, de toate.
Şi mă alături şi eu la pâinea ei şi luăm micul dejun împreună cu Măruţă care face bale pe hepilica lui din televizor.
Dar nu toate dimineţile sunt la fel.
De exemplu dimineaţa asta a început cu îngrijorări pentru manopera începută ieri.
Că m-am apucat să fac roşii uscate pe care să le conserv în ulei pentru iarnă.
Şi fiindcă veni vorba, să vă învăţ şi pe voi despre ele.
Să te duci să alegi numai roşii bine coapte, nepătate ori lovite şi să le tai în patru ca pe feliile de lubeniţă. Şi să le aşezi pe o tavă mare, fără să le înghesui între ele ca să aibă loc să respire. Şi când tava este plină, să stropeşti din belşug cu sare, piper, cimbru uscat, busuioc şi rozmarin. Şi tava să o pui la soare ca să fie bătută din plin şi să laşi roşiile aşa până se stafidesc de tot şi în miezul lor nu mai rămâne strop de apă. Şi atunci pe ele să le aşezi în straturi în borcan iar peste ele să torni ulei rece. Şi căpăceşti şi laşi roşiile acolo până când începe iarna să îţi bată cu degetul de neauă în fereşti. Şi atunci scoţi feliuţele de roşii din ulei şi ori le pui la gătit în mâncăruri cu saft, ori le poţi mânca aşa lângă o felie de pită unsă ori însoţind ca o salată hartanele de carne friptă. Bunătate de bunătate!
Iar eu azi de dimineaţă am fugit mai întâi iute la bucătărie fiindcă am lăsat rânduite pe mese opt tăvi mari cu roşii uscate numai pe jumătate, fiindcă ieri am avut proasta inspiraţie să le aşez la soare într-un loc unde s-a aplecat peste ele umbra nucului cel mare din grădină, iar eu nemernic n-am mai trecut pe la ele ca să le schimb locul. Iar astăzi a început ziua cu o dimineaţă plină de nori şi nici o şansă să îmi continui lucrarea în aer liber.
Aşa că n-am încotro şi m-ă apuc să usuc roşiile până la capăt în cuptor. Pentru asta, am pus câte două tăvi pe rând în cuptorul de la aragaz care merge cu flacără potrivită dar cu uşa deschisă pe trei sfert ca să fie tiraj şi schimb de aer în interior. Şi se învârte contorul de gaz în draci şi Nemţoaica econoamă mă sucăleşte că de ce n-am fost ieri cu ochii în patru şi trebuie să fac acum risipă de metan, când afară soarele era gratis.
Aşa că eu tac mustăcesc şi bat la tastatură. Peste zece minute mă duc să schimb tăvile între ele şi mai am apoi de rânduit alte şase tăvi.
Dar mă răzbun eu pe nemţoaică pentru sucăleala asta şi la iarnă o să mănânc toate roşiile de unul singur, şi ei nu o să-i dau măcar de gust.
Na!