Postarea mea despre cum am pornit să caut o fântână cu apă rece şi cu gust de copilărie, mi-a adus o mulţime de vizite, E+mailuri şi comentarii.
Asta însemnând că există mulţi nostalgigi de calibrul meu în ţara asta şi nu numai, pentru că am primit e-mailuri chiar şi din Noua Zeelandă, Canada şi Peru.
Şi că noi cam toţi am avut acelaşi gen de copilărie, trăită în natură şi în linişte drăgăstoasă.
Iată de ce, am plecat ieri din nou să caut lucri cu apă care iese din pământ şi de unde vin oamenii să care cu gpleata pentru casele lor.
Şi aşa am ajuns la Duboz, un sat pierdut în pusta timişană, crescut cu casele lui puţine, într-o pădure veche şi majestoasă.
Uliţe prăfuite, garduri străvechi, case cu frontoane afumate pe care cu litere de ciment în relief e scris numele propietaruli şi anul sfinţirii casei, livezi încărcate de fructe şi grădini pline de rod.
Nemţoaica privea fermecată, ea nu cunoaşte aşa de bine pusta şi minunile ei, şia murmurat: aici mi+ar plăcea să stau!
Şi brusc m-am hotărât să caut sursă de informaţii şi să aflu dacă sunt case de vânzare şi care este preţul lor.
Şi mai pe la marginea satului am dat de ceva cu totul aparte:
O fântână artezică şi cu adăpătoare.
Arteza (cum îi spun bănăţenii) este o fântână la care apa este captată din pânza freatică şi urcată la suprafaţă pe o ţeavă groasă. Şi curge în permanenţă un duduroi gros de apă rece şi bună la care sătenii îşi aduc animalele să se adape. Iar adăpătoarea de la Duboz era una cu jgheab adânc, larg şi lung de vre-o şase metri, semn că satul este unul de crescători de vite şi că fiecare gospodărie avea marve din belşug. Spun avea, pentru că acum satul e pe jumătate părăsit, tineretul s-a mutat "la oraş", adică la Timişoara şi au rămas de planton babele şi moşii care oricum, în pustă, se ţin verzi şi tari de lucru până la vârste înaintate.
Şi aşa ne-a găsit pe noi o babă adăpându-ne la arteză însetaţi şi bucuroşi de apa proaspătă. E drept că avea puţin iz de fier, dar noi, obişnuiţi cu apa minerală de la noi de la Buziaş, nici nu am băgat de seamă. Baba cu pricina, (o chema Ana) s-a dat în vorbă cu noi văzându-ne străini şi din una într-alta a adus vorba că ea vrea să îşi vândă casa ca să se mute la copii la oraş, că singură nu mai târpeşte şi i se pare lumea pustie fără copii şi nepoţi. Şi ne-a poftit la ea ca să îi vedem gospodăria, casa şi aria.
Avea o casă lungă şi plină de odăi înalte, răcoroase, grajdi şi hambar de piatră adusă din dealurile Buziaşului şi o grădină mare cât un teren de fotbal. Şi pe toată gospodăria cerea douăzeci de mii de euro, pe care dacă i-aş fi avut i i-aş fi pus în palmă pe loc. Dar banii stau la mine ca puricii pe broască, aşa că m-am mulţumit să dau din cap şi să şuşcăi. Numai dacă mă vând cu totul pot face rost de euroii ăştia.
Şi baba Ana, cuvincioasă şi cuvioasă aşa cum se cade bănăţanului, ne-a poftit să stăm pe nişte scaune înalte supt via de lângă hambar, şi s-a dus să scoată repede apă din fântâna ei din curte. Şi eu mieros, m-am oferit să o ajut. Şi iaca în imaginea de sus fântana din curtea babei Ana, cu o cantă grea şi lanţ gros. Iar apa bună şi curată, cristal nu altceva.
Asta însemnând că există mulţi nostalgigi de calibrul meu în ţara asta şi nu numai, pentru că am primit e-mailuri chiar şi din Noua Zeelandă, Canada şi Peru.
Şi că noi cam toţi am avut acelaşi gen de copilărie, trăită în natură şi în linişte drăgăstoasă.
Iată de ce, am plecat ieri din nou să caut lucri cu apă care iese din pământ şi de unde vin oamenii să care cu gpleata pentru casele lor.
Şi aşa am ajuns la Duboz, un sat pierdut în pusta timişană, crescut cu casele lui puţine, într-o pădure veche şi majestoasă.
Uliţe prăfuite, garduri străvechi, case cu frontoane afumate pe care cu litere de ciment în relief e scris numele propietaruli şi anul sfinţirii casei, livezi încărcate de fructe şi grădini pline de rod.
Nemţoaica privea fermecată, ea nu cunoaşte aşa de bine pusta şi minunile ei, şia murmurat: aici mi+ar plăcea să stau!
Şi brusc m-am hotărât să caut sursă de informaţii şi să aflu dacă sunt case de vânzare şi care este preţul lor.
Şi mai pe la marginea satului am dat de ceva cu totul aparte:
O fântână artezică şi cu adăpătoare.
Arteza (cum îi spun bănăţenii) este o fântână la care apa este captată din pânza freatică şi urcată la suprafaţă pe o ţeavă groasă. Şi curge în permanenţă un duduroi gros de apă rece şi bună la care sătenii îşi aduc animalele să se adape. Iar adăpătoarea de la Duboz era una cu jgheab adânc, larg şi lung de vre-o şase metri, semn că satul este unul de crescători de vite şi că fiecare gospodărie avea marve din belşug. Spun avea, pentru că acum satul e pe jumătate părăsit, tineretul s-a mutat "la oraş", adică la Timişoara şi au rămas de planton babele şi moşii care oricum, în pustă, se ţin verzi şi tari de lucru până la vârste înaintate.
Şi aşa ne-a găsit pe noi o babă adăpându-ne la arteză însetaţi şi bucuroşi de apa proaspătă. E drept că avea puţin iz de fier, dar noi, obişnuiţi cu apa minerală de la noi de la Buziaş, nici nu am băgat de seamă. Baba cu pricina, (o chema Ana) s-a dat în vorbă cu noi văzându-ne străini şi din una într-alta a adus vorba că ea vrea să îşi vândă casa ca să se mute la copii la oraş, că singură nu mai târpeşte şi i se pare lumea pustie fără copii şi nepoţi. Şi ne-a poftit la ea ca să îi vedem gospodăria, casa şi aria.
Avea o casă lungă şi plină de odăi înalte, răcoroase, grajdi şi hambar de piatră adusă din dealurile Buziaşului şi o grădină mare cât un teren de fotbal. Şi pe toată gospodăria cerea douăzeci de mii de euro, pe care dacă i-aş fi avut i i-aş fi pus în palmă pe loc. Dar banii stau la mine ca puricii pe broască, aşa că m-am mulţumit să dau din cap şi să şuşcăi. Numai dacă mă vând cu totul pot face rost de euroii ăştia.
Şi baba Ana, cuvincioasă şi cuvioasă aşa cum se cade bănăţanului, ne-a poftit să stăm pe nişte scaune înalte supt via de lângă hambar, şi s-a dus să scoată repede apă din fântâna ei din curte. Şi eu mieros, m-am oferit să o ajut. Şi iaca în imaginea de sus fântana din curtea babei Ana, cu o cantă grea şi lanţ gros. Iar apa bună şi curată, cristal nu altceva.
Şi ne-a dat-o să bem dintr-o cană de sticlă cu mâner, o belcă veche dar curată şi cu strălucire de vremuri apuse. Şi ne-a întrebat dacă suntem flămânzi iar noi am scuturat din cap că nu, mai mult de ruşine. Dar Ana nici nu ne-a băgat de seamă şi a adus de undeva dintr-o bucătărioară, un castron cu fasole sleită şi mai unul cu ardei copţi şi înmuiaţi în oţet.
Şi iarăşi de ruşine ne-am pus de am mâncat di bliduţe mai mici de tablă, cu o pâine cam veche dar deasă la gust, cu inimă de grâu de pustă. Şi în fasole am găsit, cu aroma cuvenită, gogoloaie de jumări din canta de untură şi bucăţele mărunte de cârnat fript. Iar ardeii cred că erau copţi direct pe spuza din vatră fiindcă aveau în carne alor aroma de jăratec viu şi sărătură de cenuşă. Am mâncat cu poftă de străini nedaţi la bunătăţi de-ale locului şi am băut la sfârşit din nou apă din fântână. Şi acum apa avea gust de vin străvechi şi de lumină sfântă şi ne-am făcut cruci mari şi eu şi Nemţoaica şi baba Ana, fiindcă a mâncat cot la cot cu noi.
Şi aici ar trebui să îmi închei povestea, fiindcă Nemţoaica a terminat de spălat maşina şi o să plecăm iute spre Duboz la baba Ana să îi ducem nişte medicamente de care ne-a rugat de la farmacie şi să de aducem agonisit din fântâna ei un bidon de zece litri de apă.
5 comentarii:
Imi plac asa mult povestile dvs, calatoresc in aceleasi locuri odata cu povestea :)
acuma hai sa iti mai spun ceva despre apa din fantana.oamenii bat o teava luuunga in pamant pana ajung la panza freatica si apoi cu un motor o aduc unde au nevoie in casa.asa ca in maramures nu se poate sa nu gasesti apa de fantana,doar ca modernizata.asa am sa fac si eu cand ma intorc acasa ,ca acum is tare departe....
Uico, haida şi la noi în Valea Almăjului, aflăm vrun bunari numa' bun cu apă răce. Numa' sa vini acuma negresit, ca mai câta lumea incepe sa friga la căzan si in loc de apa afli numa' răchie :))
Draga Uica, mi-ai reamintit o mica intamplare pe care nu am trecut-o in cartea mea, crezand ca nu-i cazul, parandu-mi-se nesemnificativa.
In anul cand colindam cu RAR (Radu Anton Roman) valea Buzaului, ne-am oprit sa ne ostoim setea la un izvor care tocmai tasnea din postamentul unei cruci. In timpul acesta a venit langa noi, dandune binete cu mult respect, o batrana dupa care se tinea doua capre si, recunoscandu-l pe RAR, ne-a invitat sa bem o causa de apa de la izvorul de la poarta curtii domniei sale. Asa am facut si nu am gresit. Numai ca in timp ce ne bucuram de raceala izvorului,degustand ritualic inghitituri mici din licoarea rece ca gheata, batrana vine cu doua ulcele in mana si o legaturica facuta dintr-un stergar frumos inflorat, si din care se vedea un firicel de abur. A aseazat legaturica pe o buturuga si numai ce prinde batrana o capra de coarne si cu o sprinteneala pe care nu mi-o puteam inchipui, numai ce intoarce capra si incepe a o mulge, dupa ce mai intai i-a spalat bine ugerul si l-a sters cu poala sortului. Din cateva miscari a umplut ulcelele cu lapte, a rupt coltucul de paine, descoperit din stergar, in doua bucati si ne-a dat fiecaruia paine si cate o ulcica plina cu lapte. ``Sa fie pentru raposatul meu om, ca tare mult ii placea.``
Am mancat de multe ori lapte cald si cu paine aburinda dar niciodat nu a fost asa de buna ca a batranei, pe care, regeret, ca nu nu stiu cum o cheama.
Poate-i Ana dumitale...
Nu ma mai las dusa de pe blogul Dvs. Stilul Dvs. imi aduce aminte de cartile copilariei. Ma simt alintata si parca particip si eu la toata naratiunea.Va multumesc in numele tuturor.
Trimiteți un comentariu