Melci în ciorbă

Inevitabil şi obositor, fiindcă e duminică, soare dogoritor şi mahmureală dulce după Sfinţii Împăraţi, ieşim la iarbă verde cu tot instrumentarul de bucătărie. Trăiesc într-o gaşcă de prieteni nebuni care tot ce produc în cursul săptămânii, consumă Duminica. O să fie dezmăţ de cărnuri şi de beuturi care beţive, care ne. Şo o să băgăm beţele în râu şi o să uităm de ele, chiar mă mir cum de nu o ştiucă obraznică nu ni le-a furat până acum, apoi o să cântăm pe lângă foc cu acordionul şi balalaica.

Dar am de gând să-i învăţ minte astăzi pe cheflii mei de prieteni şi o să le dau să mănânce ciudăţenii şi mâncăruri închipuite, de o să li se aplece.

Mai întâi o să fac ciorbiţă de melci la ceaun amestecată cu lobodă roşie şi măcriş iepuresc.

Apoi am să frig cotlet pe toblă cu cepe coapte pe disc şi usturoi verde.

Iar la urmă, brânză friptă îmbrăcată în frunze de salată verde cu adaos de roşii coapte.

O să dea pe spate şi o să le scot din cap mititeii, gulaşul şi friptanele grase cu care erau până acum obişnuiţi. Şi ca să mă lase în pace să îmi fac treaba, am pregătit doi litri de rachiu tare ca focul să aibă ei îndeletnicire până aştern eu masa. Că astăzi mă aşteaptă treabă migăloasă şi îndelung ostenitoare.

Dar hai să le luăm pe rând şi să vă învăţ în caz de vi se face poftă şi vreţi să încercaţi şi voi nebuniile lui Uica.

CIORBIŢĂ DE MELCI

Am arestat acum cinci zile în pădurea de la Duboz peste o sută de melci mari cât nasul lui Nastratin Hogea, gândindu-mă că o să facem o emisiune despre melci. Şi i-am păstrat vii şi teferi într-o ladă de lemn aşternută cu foi de salată verde şi frunze de păpădie. I-am hrănit cum s-ar zice, dar astăzi am socotit că mai bine să îi mănânc pre dânşii fiindcă neruşinaţii tot încearcă să fugă din lădiţă şi trebuie să fiu mereu cu ochii în patru şi în câra lor. Obositor şi enervant. Aşa că ieri seară i-am înecat într-o găleată cu apă sărată şi dreasă cu oţet tare ca să îşi dea duhul.

Iar astăzi în zori i-am pus să clocotească  un sfert de ceas în apă cu iarăşi oţet şi sare. Şi doar puţin răciţi i-am scos din cochiile lor cu o pensă de bucătărie. Dacă nu aţi preparat niciodată melci, trebuie să ştiţi că dacă i-aţi scos din casele lor nu păstraţi pentru mâncare, indiferent cum îi gătiţi, decât talpa şi partea albă de deasupra. Îndepărtaţi cu grijă şi curăţaţi bine  biluţa neagră cu vinişoare de la capăt, care seamănă cu o fiere de peşte şi care e stomac. O să trageţi afară din carnea melcului şi un maţ aproape invizibil,  iar carnea ce rămâne, e delicatesă pentru împăraţi. Acum spălaţi bine pulpele astea de carne dulce şi pregătiţi-vă de ciorbă.

O ceapă rasă, doi morcovi, un păstârnac, un pătrunjel, ceva usturoi verde şi nişte roşii coapte. Toate astea le căliţi la foc iute în ulei din belşug fiindcă melcul nu are grăsime şi trebuie compensată. Amestecaţi tot timpul cu linguroiul acela de lemn şi trebuie să obţineţi un fel de marmeladă de legume groasă şi frumos mirositoare. Aici aruncaţi melcii curăţaţi şi amestecaţi din nou cam cinci minute să se pătrundă carnea de codobelc. Şi stingeţi ciorba abia începută cu apă şi ceva vin alb sec. Şi trebuie să fiarbă pe îndelete doar o jumătate de ceas. Acum e momentul să punţi în zeamă frunzele de lobodă spălate şi grijite, măcrişul iepuresc şi dacă vi-e poftă şi două căpăţâni de salată verde. Dacă a clocotit ciorba mai cinci minute şi s-a făcut roşie de la lobodă, potriviţi-o din sare şi din piper, de oţet nu mai e nevoie şi trageţi-o de pe foc. Se cuvine ciorba dreasă cu smântână multă, dar merge şi fără. Şi la urmă de tot leuştean proaspăt tocat şi pătrunjel verde. Aromele sunt nepământeşti şi gustul sclavnic. Veţi plânge de durere atunci când se va isprăvi zeama asta şi o să fugiţi ca nebunii după prima ploaie să vânaţi alţi codobelci din pădure.

COTLETE PE TOBLĂ

Ingredientul principal al acestei fripturi barbare este tobla. Adică o bucată mare de scândură de stejar vechi şi uscat groasă de cinci centimetri, lată cât pieptul de voinic şi lungă de un metru şi ceva. Un capăt al ei vine cioplit cu toporul ca să lase tobla să fie înfiptă uşor în pământ când o aşezăm să stea în picioare lângă foc pentru ca să îşi facă treaba ei de toblă.

Să nu folosiţi toblă proaspăt debitată la gater, fiindcă o să iasă sucurile ei din lemn şi o să strice gustul fripturii.

Iar friptura o să fie cam aşa.

Să iei o bucată de cotlet netranşat de trei kilograme măcar şi depicândul pe lungă, dar nu de tot, să îţi iasă  o tablă de carne întinsă şi cu sucul roz în ea.

Acum să mai iei trei patru cepe mari şi să le tai în două răzăşeşte fără să le cureţi de coajă. Şi într-o farfurioară să amesteci cinci linguri de sare, trei de boia, una de piper măcinat, o linguriţă de cimbru şi una de busuioc. Merge şi puţin chimen pisat acolo, dar nu prea mult.

Iar cepele le înmoi cu faţa tăiată în amestecul acesta aromat şi te apuci să freci tabla de carne pe toate părţile, stângănd ceapa în pumn să iasă mustul ei.

Carnea se va pătrunde de arome şi fibra ei se va înmuia. Maseaz-o şi osteneşte zece minute bune, că merită chinul şi n-o să îţi pară rău. Apoi împachetează carnea ca pe un batic şi las-o să zacă aşa la macerat măcar un ceas.

Apoi o pui pe toblă la capătul de sus şi prinde-o cu nişte cuie în lemn. Trebuie să semene alcătuirea asta cu o fleică răstignită.

Iar tobla vine înfiptă la marginea de jeratic a focului de tabără pe care îl faci puţin oblic pe spate şi dogoarea de la jar să perpelească uşor carnea. Dacă eşti hârşâit prin aventuri de gătit de astea cu foc de tabără o să potriveşti şi focul şi poziţia toblei în aşa fel încât carnea să nu suporte la suprafaţa ei mai mult de o sută cincizeci de grade. Şi cum se rumeneşte ea încetişor, tu să te mai duci să o freci cu ceapa aceea mustoasă, mereu înmuiată în sărurile aromate. Şi dacă faci cum ţi-am spus eu, o să se frigă carnea de minune. Trebuie să o răsuceşti o dată, scoţând-o din cuie şi aninând-o invers la locul ei. Grijă mare să nu îţi cadă carnea pe jos. Eu de primejdie, pun întodeauna supt toblă când întoc carnea o chestie de aia chinezească de bambus care se foloseşte drept faţă de masă. Un fel de rogojină a lui Confucius. Că mi se mai întâmplă, dacă e răchia tare şi vinul din belşug, să nu prea mai nimeresc cuiele la locul lor. Aşa că, aveţi grijă.

Iaca asta-i carnea friptă pe toblă. Complicat?

Nu pare, dar să ştiţi că este. Cel puţin pentru mine este cea mai migăloasă friptură, dar şi cea mai gustoasă. Nu mai zic de spectacolul pe care îl face. Rupe gura târgului şi a mucioşilor începători într-ale bucătăriei.

Iar garnitura acestei fripturi iaca-tă vi-o spun mai jos.

LEGUME ŞI BRÂNZĂ PE DISC.

Mai întâi şi întâi desfă două căpăţâni de salată verde cu grijă şi marinează-i foile în untdelemn amestecat cu zeamă de lămâie, sare piper şi puţin ghimber ras.

Şi pune discul de tractor pe jeratic să se încingă cu un strat de ulei. Acolo o să pui să se perpelească câteva cepe verzi, tulpini de usturoi şi roşii întregi. Răsuceşte-le bine pe toate părţile să prindă rumeneală. Ceapa şi usturoiul le scoţi repede afară că sunt fragede, iar roşiile să mai stra până se înmoaie şi se umplu de sucul copturii. Nu mai trebuie să îţi amintesc să le dregi din sare şi piper, că doar eşti om cu capul pe umeri.

Acum urmează la rând să iei felii de brânză groase de un deget, o telemea grasă e cea mai indicată  şi să le frigi la foc iute în uleiul de pe disc. Ele vor prinde un obraz rumen şi le scoţi cu furculiţa şi le împachetezi în frunzele de salată marinate. Mai adaugi acolo felii de roşii coapte, bucăţele de ceapă verde şi usturoi. Mai presară mărăr tocat şi fă pacheţele din frunzele de salată. O să fie ca un fel de sandviciuri brânzoase, care merg tare bine lângă friptură. Tot acolo pui şi restul de legume coapte pe disc şi le stropeşti cu suc de lămâie.

Două guri să ai şi tot nu o să poţi osteni de poftă şi de bunătate.

Aşa-i că Uica Mihai nu-i prost?