Ieri a coborât din ceruri o plapumă de aer rece, care m-a făcut zgribulit să aprind iarăşi focul în soba de teracotă. Cum nu avem rezervă de lemne crăpate, a trebuit să mă joc mai întâi de-a toporul şi am ostenit pe butucul din garaj cât să mă încălzesc până la transpiraţie. Era cât pe ce să mă conving că nu mai are rost să aprind focul, dar căţeaua Bony îşi ocupase deja un loc la gura cuptorului şi se gudura. Aşa că nu se cuvenea să o dezamăgesc fiindcă tare îi place ei să se tăvălească pe o perinuţă de pene lângă flăcările molcome şi uneori adoarme cu sforăituri de beţiv, care îmi plac tare mult. Aşa că am aprins un braţ de butuci de fag şi camera s-a făcut ca un miez de pâine scoasă din cuptor. Eh! Primăvară cu dinţi…
Şi fiindcă are teracota mea şi un cuptor de copt zidit în structura ei, am hotărât să fac o mâncărică improvizată ca să îmi îmbucur sufletul.
Şi iată cum:
Am luat patru cartofi mari cât pumnul şi i-am frecat cu peria supt jet de apă rece. Apoi i-am învelit în foi de varză, dar mai înainte i-am uns bine cu ulei. Şi ghemele astea le-am pus în toba cuptorului să se coacă încetişor cu uşa deschisă. A durat cam un ceas. Tot în cuptor am pus o tigăiţă de fontă şi în ea patru felii de costiţă proaspătă ca să se perpelească şi să îşi piardă din grăsime. Şi nu le-am condimentat de loc.
Pe cartofi, dacă au fost gata, iar frunza în care erau împachetaţi s-a făcut un fel de pergament scorţos şi cafeniu, i-am pus pe planşetă şi i-am spintecat în două. Şi cu vărful linguriţei am scobit miezul lor şi l-am pus într-un castron pântecos. Tot acolo am pus şi costiţa tăiată în fâşii, apoi trei fire de ceapă verde tăiată la cuţit, un fir de usturoi, patru ridichi şi o mână de salată verde. Iar pentru a da gust de primăvară întregii alcătuiri, am pus în mojarul de piatră o legătură de pătrunjel verde, una de ţelină, mai nişte frunze de roiniţă, care are gust de miez de lămâie, şi doar trei frunze de mentă. Dacă puneam mai multe, stricam toată combinaţia. Şi am mai pus în mojar sare grunjoasă, piper şi un ardei iute văduvit de seminţe. Şi dă-i cu pisălăul până iar am ostenit. La urmă, am turnat ulei de floarea soarelui şi am obţinut un sos verzuliu ca piele broaştei şi cu aromă puternică. L-am turnat în castron şi am amestecat bine. Improvizaţia asta se cerea udată, iar nemţoaica a scos din fundul unui dulap o sticlă de traminer pe care l-a îndoit cu limonadă de lămâie şi portocale făcută în casă, ca să nu ne prindă vinul în braţele lui. Şi am mâncat stând pe jos lângă sobă, iar Bony a servit masa cu noi pe din trei. Se lingea pe bot şi a trebuit să îi dau să guste şi din limonată. Dar s-a strâmbat, s-a culcuşit pe perna ei şi a început să sforăie. Iar eu, pâş-pâş, m-am aşezat la calculator să scriu că mi-e dor de iarnă şi de zăpezile până la genunchi.
Doamne, că prost mai sunt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu