Mâncare la drumul mare

Ne-a prins o ploaie măruntă pe drum şi volanul îmi juca sârba în mâini. Aşa că i-am spus nemţoaicei de nevastă-mea că simt nevoia de pauză de prânz până se mai opreşte ploaia aceea ţârâitoare şi oricum mai trebuie lăsată maşina să se şi odihnească o ţâră, că e doar şi ea fiinţă, nu?

Aşa că ne-am parcat la un fel de han cu streaşină de ardezie adevărată, la marginea drumului dintre Făget şi Timişoara. Sclipea supt ploaie o iarbă verde ca smaragdul abia împopistrată şi plină de flori mărunte galbene ca ochiul gelos al maurului. Florile acelea au un nume ruşinos la noi în Banat şi mă tem să vi-l spun pe blog. Şi mai erau acolo de-o parte şi de alta doi corcoduşi, copii mărunţei dar gătiţi cu flori din belşug şi mi-a fost drag de ei ca de fraţii mei mai mici. I-am ţucat din vârful buzelor şi am intrat în birtuţul hanului plin de lumini galbene şi de muzică susurată din difuzoare. Cânta Elena Jurjescu de pe un ţedeu o doină cu parfum şi dintr-o dată am uitat de vremea câinioasă de afară. Nu ne-am aşezat la masă fiindcă a venit un domn cu burtă şi chelie şi o dată m-am simţit luat în braţe şi pe sus.

Uico ! a strigat el, tu eşti cu adevărat ? şi s-a mai mirat o dată şi m-a învârtit prin aer.

Io mi-s, am spus eu mai pe jumătate pierit. Că nu ştiam de unde să-l iau pe domnul cu burta mai mare decât a mea.

Io mi-s fanul tău ăl mai mare, a zis priculiciul de bărbat, îţi urmăresc toate emisiunile şi am învăţat şi toate reţetele tale unele din ele le-am băgat şi la mine în restaurant, ia uite meniul la fiecare scrie : REŢETĂ DE LA UICA MIHAI.

Şi mi-a pus în braţe ditamai catalogul cu scoarţe de piele vişinie. Apoi m-a dus iar pe sus şi m-a aşezat la o masă plină ochi de muieri îmbrăcate în ţoale de aţică. Adică în costume populare şi mi-am dat seama că erau chelneriţele din birtuţ.

N-am apucat să zic eu că mi-e foame, că m-am trezit dinainte cu un păhăruţ de răchie şi un talger de lemn plin cu afumături tăiate mărunt, alături de feliuţe de pită neagră şi ceapă verde frecată cu sare. Şi mi-am dat seama că oamenii sunt puşi pe chef în cinstea ploii de afară şi că erau cam pe jumătate betoci, numa aşa cum îi stă bine omului.

Nu m-am pus la mintea lor, fiindcă eram la volan aşa că numai ce am ţucat păhăruţul cu buzele în schimb am mâncat toate feliile de şonc afumat, că era aşa de dulce de parcă era tăvălit prin miere.

Şi  masa în jurul meu fierbea a chef şi din difuzoare a început să cânte Adriana Antoni, numai ardelene în draci şi am zis na iaca, azi nu mai scap de aici.

A trebuit să o joc pe supt mână pe muierea patronului iar el a luat-o şi a învârtit-o pe nemţoiaca mea până a ameţit-o de tot şi după aia ne-am pus la poveşti şi a trebuit să-i spun omului cu burtă, -Pavel îl cheamă- de-a fir a păr cum se face o emisiune, cum filmăm noi câte cinci ceasuri ca să avem un fârtai de ceas de transmisie, cum e Veronica şi cum e Iulius. Şi când am zis că mai am o ţâră foame în mine, m-a luat Pavel pe sus şi m-a dus drept în bucătărie. Şi a zis, na Uico, toată bucătăria e a ta, frigiderele-s pline, cămara-i acolo, fă-ţi de mâncare ce îţi pofteşte inima şi poate pregăteşti şi pentru noi ceva, că n-am luat decât o gustare la prânzul ăl mic şi tocmai ne pregăteam să îl luăm pe cel mare. Şi eu o să stau lângă tine să îţi fur din meserie şi să îţi fac nişte potrele ca să le anin prin restaurant ca să vadă clienţii cine a fost în vizită la mine.

Aşa că n-am avut încotro şi cu silă cu mogilă, m-am pus la plită şi am făcut de mâncare în stil chinezesc.

Am scos din frigider cam două chile de cotlet trandafiriu de porc şi l-am hăcuit în zaruri micuţe. Şi am pus carnea într-un vas mare de frământat aluaturile şi am dres-o cu sare, piper, sos de soia, usturoi dat prin presă, puţin ghimbir ras şi zeamă de lămâie din belşug. Am mai pus praf de curry, ulei de măsline, rachiu din bar şi vin alb sec. Şi am frământat carnea bine şi am lăsat-o să stea până am pregătit eu legume.

Şi anume am tăiat doi ardei graşi cu carnea roşie în fâşiuţe ca tagliatelele, un praz întreg l-am făcut bastonaşe, am mai pus două cepe roşii făcute solzi şi o rădăcină întreagă de ţelină rasă pe răzătoarea cu ochiuri mari. Apoi am luat cu polonicul din sucul lăsat de carne în vasul ei şi l-am turnat peste legume. Şi le-am frecat şi pe ele uşurel între palme, ca să nu se strivească.

Apoi am aprins aragazul şi pe un ochi am pus să fiarbă apă pentru opărit nişte tăiţei de supă, ca să fie garnitură, iar pe altul  am încins o tigaie uriaşă fără pic de ulei numai să înceapă să dogorească fonta ei. Şi am aruncat acolo carnea şi am ostenit-o cu linguroiul de lemne cam trei minute, după aceea am pus şi legumele şi iar am ostenit amestecătura, mai adăugând sare şi piper şi un ardei iute din acela verde şi lung cât nasul lui Nastratin Hogea. Când mi-am dat seama că e aproape gata mâncarea şi carnea s-a înmuiat, am turnat că să se lege tot, o găletuşă întreagă de smântână grasă. Şi s-a inchipuit un sos aşa de catifelat, că îl mâncai din ochi.

Am găsit un talger mare în bucătărie, pe care probabil se serveau purceii de lapte fripţi întregi şi am făcut pe el un pat ochios din foi de salată verde, peste am aşternut tăiţeii bine storşi şi din ei am întocmit o coroană pe care am mai stropit-o cu ulei de măsline, nucşoară şi pătrunjel tocat mărunt, iar în mijloc am aşezat carnea cu legumele şi sosul ei, care de la curry primise o culare de şofran. Deasupra am presărat capere murate dintr-un borcan şi alături am pus murături ungureşti iuţi ca focul. Şi în timpul ăsta Pavel îmi făcea poze de parcă trăgea cu mitraliera, numai când a văzut mâncarea aşezată şi a simţit damful ei, a lăsat aparatul şi s-a aplecat asupra talgerului cu nările umflate şi am văzut cum îi joacă supt piele mărul lui Adam. Toată jucărioara asta a durat zece minute şi Pavel s-a minunat şi a dat glas :

Uico, asta a fost măi tare ca la televizor, dacă nu vedeam cu ochii mei nu credeam !

Hai lasă Pavele, i-am răspuns eu, că nu-i mare scofală, hai mai bine să o mâncăm pre dânsa.

Şi aşa am făcut şi să vezi după prânz cum stătea Pavel al meu ca un motan tolănit în scunul lui şi îşi lingea mustăţile.

Dar eu şi nemţoaica nu prea am apucat să mâncăm din cauza hulpavilor de la masa, aşa că am plecat de la birtuţ mai mult flămânzi dar cu inimile pline.

Şi afară se oprise şi ploaia, iar Fordul meu cu piele proaspăt spălată, strălucea ca unul nou.