Fără titlu

Tu Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă ca locaş de vieţuire.
Aceste cuvinte sunt din Slavici, încheierea nuvelei Budulea taichii şi cetindu-le în miez de noapte, m-am cutremurat.
Pentru că de multe ori cuprinşi de patime şi curgerea vieţii de zi cu zi, uităm să mai privim lumea în liniştea şi în sufletul ei adânc.
Şi astăzi chiar de cu zori, am făcut o probă aşezându-mă la geamul strâmt al bucătăriei mele să privesc lumea atâta câtă mi se arată.
A nins de trei zile încoace şi grădina plină de meri e albă toată ca o coală de hârtie nescrisă.  Simţi liniştea neastâmpărată de supt zăpadă şi forfota mugurilor sătui de zacere care de-abea aşteaptă să irumpă afară. În mărul cel de lângă portiţă a rămas pustnic în zăpadă, un fruct cu rotundul lui dulce. E pe jumătate nins iar pe cealaltă jumătate îmi arată un roşu aprins de vară, pe care gerurile acestei ierni nu au izbutit să îl stingă. Văd o streaşină în colţul ei şi acolo doi bribeţi cum dorm cu capul supt aripă. Par miniaturi migălite şi aproape le simt respiraţia prin gerul tăios de afară. Nu bate nici o boare de vânt totul pare închis într-un cristal şi lucrurile au o piele diafană care le apără de ele însele.
Şi simt cum mi se curăţă sufletul şi îmi înfloresc mugurii de suflet. E o mare taină lumea aceasta croită pentru noi şi nu mai mă simt deloc mic în ea. Sunt stăpânul acestor daruri pe care Domnul le-a făcut pentru mine şi pentru toţi ai mei, oamenii care noaptea se visează îngeri ori împăraţi, iar în zori se trezesc cu un gust amar în cerul gurii.
Şi aş vrea să îi învăţ să se bucure şi ei de mierea acestei lumi pe care Domnul ne-a dat-o toată numai pentru noi. Şi n-a oprit nimic din toată frumuseţea, ca să ne îmbucurăm pe deplin sufletele.
Doamne fi şi mai departe la fel de bun cu noi şi învaţăne să deschidem ochii fiindcă de multe ori, de prea multe ori, umblăm ca orbii prin lume.