Mi s-au complet descărcat bateriile sufletului şi am zăcut şi am plâns în primăvara asta becisnică începută doar pe jumătate. Tot plumbul din nouri mi s-a adunat mie în gânduri şi am zis că iaca tă cum piere cerul şi lumina şi cum vine întunericul să mă vânture.
Dar mi-a venit de nicăieri un E-mail cu o adresă de cântec şi am găsit un joc de doi molcom de pustă cântat la torogoată de un june cu tuleie abia mijite.
Şi cântecul băiatului ăsta, o dată a rupt porţile ceriului şi a lăsat o lumină nouă să mă ia în braţe. Doamne cum m-am vindecat într-o clipită a pleoapei doritoare de albastru şi cum am urcat din nou scara vieţii cu fuştei de aur. Şi am băgat de seamă ieşind după o săptămână în grădină, că au ieşit narcisele cu capul de supt braţ, că mugurii mărului sunt înfoiaţi şi gata să explodeze, iar corcoduşul vechi de lângă gard, are deja fustă albă de bal. Şi mi-am umflat plămânii cu aer reavăn şi am privegheat un ceas întreg cum se farmecă şi cum cresc supt ochii mei pâlcuri de brânduşe. Căţelul Roni s-a tolănit la picioarele mele şi mi-a şoptit înainte de a adormi amorţit :
Ai văzut, Uico ? S-a făcut primăvară…
Şi ne-a prins seara, un om şi un câine, toropiţi de bunul pământului în grădina de acum gătită ca pentru sufletul meu. Şi mi-a trecut boala şi mi-a trecut spaima şi acum stau aplecat cu sufletul deaupra tastaturii şi plâng cu lacrimă dulce, că omul nu piere, doar se face altceva. Iar oricum om fi noi vremelnici pe pământ, frumuseţea lui rămâne veşnică.
Şi acum să vă povestesc cum într-o altă primăvară de demult, când eram tânăr şi plin de draci, am fost la Făşanc la Vărădia, unde aveam eu o mândră, pe numele ei Măriuţa, fată subţire ca trestia şi aşa de bună jucătoare că jurai că-i trasă pe sârmă. Mă topeam de dragul ei şi o-ncojuram cu gene cu sprâncene şi mi se cuibărise şi viermele geloziei în suflet, că nu sufeream să se uite altul la ea. Fiindcă Măriuţa de felul ei era cam rea de muscă şi lunecoasă la uitătură. Ei şi la Făşancul acesta dacă nu ştiţi, se îmbracă tineretul în Leoarfe, adică fiecare se maschează mai cu hai, mai cu mălai ca să nu fie recunoscut şi se adună Leoarfele la capătul satului dinspre deal şi de acolo pornesc prin sat cu alai, cu muzicanţi şi cu strigături care mai de care mai băjucuroase. Şi se opresc leoarfele la fiecare poartă de gospodar şi lumea îi întâmpină cu răchie şi cu meşpaisuri, iar la urmă primesc în dar care, ouă, care afumături din porc, câte o litruţă de răchie şi căte o dată şi câte o boată pe spinare. Iar alaiul acesta se petrece până de cu seară când se adună toate leoarfele la căminul cultural şi acolo din tot ce or adunat ei prin straiţe se închipuie o masă pe săturate. Şi începe un bal ca în vremurile cu zmei şi balaori cu trei capite şi cântă muzica şi joacă toată lumea până îşi fac păpucii praf şi ferfeniţă. Şi la bal a fost de rând să trec eu la cratiţă să fac de mâncare pentru Leoarfe şi pentru toate gurile flămânde, fiindcă din vremea aceea încă, mi se dusese buhul că eram maistor bucătar.
Şi iaca ce am încropit eu de cină pentru precenii de la Vărădia:
Şaizeci de cepe curăţate şi tocate pe masă
O măsură întreagă de ardei kapia uscat pe funie, la rândul lui trecut pe supt cuţit.
Zece căpăţâni de usturoi dulce
Bulion de părădaisă cam trei litre.
Carnea cu tot cu os de la trei miei abia sloboziţi la iarbă.
Şi am făcut mieluţii bucături cât o palmă de copil şi am frecat carnea bine cu sare, piper şi boia roşă. Şi numai câteva minuţele am călit-o în ulei adânc în ceaunul de fontă luat împrumut de la Taica Popa. Şi apoi am scos carnea în nişte tăvi mari şi am turnat peste uleiul din ceaun cinci litri de vin pelin şi o cană mare de rachiu de corcoduşe. Apoi am pus acolo să fiarbă toată leguma însoţită de crenguţe de cimbru, foi de dafin şi busuioc uscat. Şi când o început să scadă binişor zama şi s-o făcut ceapa străvezie ca sticla de bere, am pus carnea la loc, am mai turnat o ţâră de apă fierbinte de pe plită şi tot bulionul şi am lăsat focul să îşi facă mendrele o jumătate de ceas. Iar la urmă de tot am mai pus în fiertură cam zece kile de cartofi care mai întâi au fost copţi pe plită apoi curăţaţi de coaja arsă şi tăiaţi bucăţi. Şi fiertura mea a prins şi o culoare frumoasă şi un miros de te lua pe sus. Stăteau leoarfele pe lângă nime cu limbile scoase de un cot şi eu numai ce îi atingeam cu linguroiul de lemn, fiindcă se lăcomeau şi când întorceam o ţâră capul, îmi furau câte un dărab din ceaun.
Numa că, potcă ră, cât am făcut eu pe maistorul la ceaun, Măriuţa mea s-a ascuns în grajdiul comunal cu un fecior de cătană de la Oraviţa şi i-am găsit acolo pârâţi fiind de ortacii lor, care nu vedeau cu ochii buni pe feciorul domnesc. Şi când m-am băgat eu în grajdi peste ei, o dată mi-a venit negru în lumina ochilor, că erau aproape despuiaţi.
Şi nu ştiu ce mi-a venit că m-am dus la Măriuţa şi când i-am tras una cu linguroiul de lemn peste partea aia din spate cea mai duioasă, a dat un chichot din ea de s-a auzit până la Sârbi. După aia m-am întors către preceni şi le-am spus: Hai mă să dăm gata răchia şi să ne facem motcă şi motâlcă. Şi să mâncăm şi fiertura din ceaun ca să ni se resfire gândurile. Iar pe Măriuţa lăsaţi-o boalii, că-i şi ea tot o Leoarfă!
Şi aşa am făcut, am lins tot ceaunul, am ras răchia şi după aia am adurmit toţi în lunca Căraşului pe păturile cailor şi am visat că ni-s ficiori de împăraţi.
Iar lu Măriuţa i-a rămas numele pe vecie, Leoarfa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu