Că îmbolnăviţi de primăvară şi dornici să ne curăţim sângele de zgura slăninoasă a iernii care a fugit la Polul Nord, eu şi Nemţoaica mâncăm zilnic buiezi verzi şi proaspete de prin crângurile pustei şi de pe malul Timişului.
Sunt locuri neumblate cele pe care le colindăm noi, codrii negrii cu stejari uriaşi în care încă se simte urletul flămând al lupilor şi târşâitul lăbuţelor de arici.
Iar Biba stă mereu încordată cât eu culeg, mârâind printre musteţi cetişor- cetişor, zburlită de veveriţele care atârnate cu capul în jos, ne privesc îngrijorate : oare am venit să le furăm ghinda din frunzare?
Şi o jumătate de zi petrecută în pădure, îţi mai dă un an de viaţă şi iaca aşa încep fraţii mei să mă simt nemuritor.
Dar hai să lăsăm proza nostalgică şi să vă învăţ cum fac eu
PASTĂ DE LEURDĂ
Făcătura asta prozaică, dar miraculoasă, e numită de rafinaţi Pesto de leurdă, dar eu prefer să o numesc neaoş şi româneşte, înfulecând-o pre dânsa tot anul pentru că o conserv după cum urmează.
Pun în robotul de bucătărie jumătate de kilogram de leurdă, două sute de grame de arahide prăjite şi decojite, două sute de mililitri de ulei, puţin hrean ras, puţin ghimbir ras, zeama de la o lămâie mare, sare, piper şi două linguri mari de miere.
Un minut robotul taie la viteză mare şi îmi preface compoziţa într-o pastă mai grosieră, pe care o pun în borcane , iar borcanele le căpăcesc şi le sterilizez ca pe orice conservă (în cuptor la 110 grade, timp de patruzeci de minute).
Pasta asta care merge să însoţească friptura de miel sau de vită, pastele italieneşti, rasoalele şi chiar peştele gătit, stă conservată, pe un raft la întuneric şi temperatură constantă, până în iarnă, când îţi aduce lângă prospăturile de porc senzaţia că primăvara e încă vie şi în sufletul tău.
Încercaţi şi să îmi spuneţi şi mie cum a ieşit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu