5.13.2012

Plăcintă de cireşe

Sfîrcuri mici, cireşele îmi lasă în cerul gurii arome nepământene despre care uitasem.
A venit ieri un piaţă un moş cu o cotăriţă plină de minunăţii.
Are optzeşitrei de ani şi se poartă bărbierit proaspăt şi cu cămaşă apretată.
Nu mai are babă, ci doar o armată de strănepoţi, iar cea mai dragă lui, strănepoţica oacheşă cu codiţe de năpârstoc, stă cu el şi îl grijeşte.
O să-i las toată averea, toată strânsura mea, spune moşul şi între timp adună din coş câte douăzeci de cireşe cu codiţă, le leagă în chită cu aţă de papiotă şi le pune în şiruri ca la cătănie pe masa lui de vânzător.
Şi au cireşele o pieliţă strălucitoare iar aţa albă dă un contrast frumos că nu te poţi abţine, bagi mâna în buzunar şi scoţi de acolo un creiţar ca să îţi împlineşti o poftă copilărească.
Eu am luat de la Arsăne (aşa îl cheamă pe moşul cu care sunt prieten pe undele radio, fiindcă îmi ascultă emisiunea în fiecare dimineaţă de Duminecă la Radio Timişoara) cinci grămăjoare de cireşe şi i le-am dus nemţoaicei.
Doamne, dacă aţi fi văzut-o ce zâmbet i-a înflorit pe chip, că nici nu îţi mai trebuie altă bucurie în viaţă, numai să o priveşti.
Dar mai întâi am înfulecat eu ca un nemernic o chită întreagă de cireşe în pumn, sugând şi sâmburul de dulcele lui şi vă spun că nu există nimic mai bun în lumea asta.
Sau poate doar căpşunii pe care îi mănânci culeşi direct de pe strat, stând îngenunchiat între rândurile proaspăt săpate şi mulcite, ca într-o biserică a Domnului.
Şi astăzi dis de dimineaţă, am copt o plăcintă cu cireşele acelea ca să ne fie mic dejun fierbinte şi vă spun şi vouă reţeta fiindcă e o încropeală ciudată a mea, ceva între panchecul americanului de la dejun, clătita numită scovardă şi plăcinta rustică din ardeal care normal se mănâncă la coasă şi la strânsul fânului.
Iei o jumătate de kilogram de făină albă, două sute de grame de făină de mălai cernut (nu din acela grisat) patru ouă, un pliculeţ de praf de copt, unul de zahăr vaniliat şi le amesteci pe toate cu lapte casă se facă un aluat ca cel de clătite, dar puţin mai gros. Proba este că dacă arunci o cireaşă în el, ea să se scufunde în aluat pănă ce numeri la cinci, adică încet.
Că ai nevoie ca cireşele să îţi rămână undeva intermediar în miezul copturii pe care o faci, nici să nu stea deasupra şi nice să se ducă la fund.
Şi asta e partea de meştereală a plăcintei acestea.
Acum să iei o tigaie să o ungi cu unt şi să torni aluatul acolo în grosime cam de trei centimetri.
Şi cireşele să le speli (mă gândesc dragule că îţi dă prin cap să le dai codiţele jos) şi aşa ude să le tăvăleşti prin zahăr pudră şi apoi să le dai drumu în aluat una lângă alta, dar nu prea înghesuite că stă rău gustului care trebuie să fie îmbinare perfectă între aluat şi fruct.
Şi tigaia vine aşezată pe foc mic, cu capac deasupra şi cam în zece minute ea va creşte şi se va rumeni, iar acum trebuie să o întorci pe partea cealaltă şi să o mai rumeneşti încă zece minute.
Şi când e gata, o scoţi pe un platou, o pudrezi cu zahăr vaniliat, scorţişoară şi dacă ai un lichior de vişine ori o vişinată, stropeşte-o uşurel pe deasupra că să îi dai aromă în plus.
Ei, şi tăiată în felii se mănâncă hulpav cât e fierbinte, puf şi suc dulce, cu arome întortocheate şi iz de celulită aşezată pe toate părţile trupului.
Dar merită frate, e un dulce al dimineţilor în care te simţi apăsat de nori plumburii şi să vezi că toată ziua ţi se luminează.

Un comentariu:

Andreea-Elena C. spunea...

imi plasa gura apa!