Cu foamea-n nări

M-am trezit în crucea nopţii, luat în pumni de o foame barbară. Ca şi cum aş fi avut în stomac o instalaţie de concasat cu fluxul tehnologic întrerupt.

Adică o moară de măcinat piatră, rămasă fără pietre.

Şi am dat buzna în frigider ca un mişel, încet şi pâş-pâş, să nu mă audă Nemţoaica.

Şi iată ce am mâncat:

Măsline negre reci şi sleite. Un strop de pastă de brânză făcută din caş de oaie, telemea de vacă şi mult mărar. Castraveţi cornişon strepeziţi şi felii de pâine neagră uscată.

Halal cină de încropeală pentru un bucătar.

Dar acum o să mă duc să cumpăr ficat de porc şi am de gând să îmi trag o tigaie de mic dejun însângerat fiindcă foamea e un sentiment cumplit de care vreau să mă dezbar cât mai repede.

Şi să fă spun cum fac eu ficatul:

Tai cuburi, le tăvălesc prin făină albă, le prăjesc în ulei superficial, apoi sting totul cu vin alb sec, adaug sare, piper boabe şi foaie de dafin, torn şi un deget de zeamă de gogoşari din marinata făcută cu miere, las să clocotească puţin supt capac la foc moale, apoi răstorn compoziţia asta peste nişte cartofi natur zdrobiţi uşor cu furculiţa. Şi stropesc cu mujdei, pun o salată verde lângă şi mămăligă.

Masă de ţăran, masă de flămând, masă de pensionar.

Şi fac porţii duble fiindcă şi lu Nemţoaica îi chirăie maţele.