Dar care dintre voi nu e?
Astăzi mi-a sorocit nemţoaica să ne înfruptăm din altceva decât carne, pe care de o săptămână încoace o mâncăm în toate formele ei de pomana porcului. Caltaboşul rece cu pieliţa brumată, sângeretele ţeapăn cu creţuri de maţ pe trup, toba tremurătoare, slănina friptă, cărnurile înăbuşite în tuci şi mai ales cârnaţii usturoiaţi pe care i-am fript şi i-am mâncat cu metrul.
Şi mi-a ordonat blajina şi grăsuţa mea consoartă să coc o pizza paesana ca la Firenze, că i s-a năzărit ei aşa.
Şi iată cum fac eu această pizza, la care două lucruri sunt importante:
1. ALUATUL
Frec cincizeci de grame de drojdie cu trei linguri de ulei şi una de sare, până se face în castron o pastă fină ca o alifie cosmetică.
Iar în covata de pâine (dacă voi nu aveţi una folosiţi ligheanul de plastic fără supărare, că aluatul tot acolo iese) pun un kilogram de făină, sparg în mijlocul ei un ou, torn jumătate de litru de lapte rece, apoi drojdia fecată care a stat un sfert de ceas ca să se odihnească.
Şi încep să frământ până îmi picură sudoarea de pe frunte în aluat (sudoarea de bucătar îi dă dulceaţa de paesano) şi nu îmi mai simt mâinile din umeri. Covata trebuie să îmi rămână curată-oglindă, fără urmă de aluat pe ea. Iar aluatul ăsta îl împart în două porţii egale şi îl pun în frigider să stea trei ore la 7 grade ca să se împlinească. Aţi înţeles că am un aluat oprit din fermentarea drojdiilor, în aşa fel încât să îl fac să crească doar în tava pusă în cuptor. Aşa el va fi şi fin dar şi crocant, cu miez pufos, mai mult un biscuit decât o plăcintă.
Că până la urmă, Pizza e o plăcintă săracă, pe care la noi în Banat, baba a bătrână ar arunca-o mai degrabă porcilor... iarăşi mi-am adus aminte de porcul din congelator şi de bucata de pulpă dezosată pe care am de gând măine seară să o umplu cu tocătură de rinichi şi să o dau la cuptor...
2. SOSUL
Blestemaţii care vând bunătatea asta a macaronarilor spoită cu Ketchup ori cu sos de roşii din găleată cumpărată de la Metro, ar merita împuşcaţi cu cârnaţi.
Că pizza adevărată are sosul ei pe care vi-l povestesc acum.
Iau un kilogram de roşii şi le tai felii alandala. Le arunc într-un castron pântecos, presar deasupra piper măcinat, sare din belşug, doar un strop de zahăr, cimbru şi o foaie de dafin bătută în piuliţa de piatră împreună cu zece căţei de usturoi şi cam cincizeci de grame de ulei de măsline. Las roşiile astea să fermenteze numai puţin la căldură aproape de cuptor, apoi încep să le strivesc în pumn ca să se facă un terci roşu strălucitor de la ulei. Şi iaca ne putem apuca de
PIZZA
Întind între palme, cu meşteşug o foaie de aluat pe mărinea tăvii (a mea are diametrul de 50 de centimetri şi încape în ea jumătate din aluat) apoi tot cu mîna ung cu sos din belşug. Presar deasupra brânză de capră făcută aşchii cu peliatorul de curăţat legume şi îi fac un toping din feliuţe de ciuperci albe, ardei gras marinat, gogoşari, ardei iute şi măsline văduvite de sâmburul lor. Pe aceşti sîmburi îi adun eu într-o sticlă de sticlă în care încap trei litri şi am turnat deasupra lor ulei de cel prost de la alimentară. Mai am acolo câţiva căţei de usturoi şi busuioc din grădină. Se face un ulei pentru salatele de iarnă cu un gust nemaipomenit.
Aşa deci. Ce mă deranjează la Pizza este că trebuie să încălzesc cuptorul până la trei sute de grade (toba lui se face roşie- cărămizie) şi bucătăria devine fierbinte precum anticamera iadului. Şi tava mea stă în cuptor exact şapte minute şi cînd iese de acolo, întodeauna, dar întodeauna, mă mir de frumuseţea ei. Parcă ar fi pictat-o un meşter italian cu pensula.
Şi îmi vine să cânt O sole mio, dar nu pot cu gura plină, fiindcă repede o hăcui pe planşeta de tăiţei şi îmbuc şi îmbuc, până zice Nemţoaica HO! mai lasă-mi şi mie.
Vedeţi, de aia coc întodeauna două tăvi !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu