Cârnaţi de oaie şi sloi

Şi iată oaia, atârnând în prunul cel bătrân cu capul în jos. Are sânge închegat în nări şi ochiul albastru ca şi cum ar fi cuprins de brumă. Pişta se pregăteşte să o umfle cu ţeava şi să o belească de piele. Are blana neagră şi groasă cu miţe lungi e din rasa aceea cu botul prelung şi ugerul mic. Nu dă lapte mult, dar e plină de o carne grasă şi se creşte special pentru sacrificiu. Asta a mea are trei ani şi a avut o singură fătare. A stat ultimele două luni doar la iesle hrănită cu uruială şi lucernă. Am pipăit-o pe când încă mai era vie şi avea ochiul blănd şi nările tremurânde. Coada grasă şi plină de seu, peptul plin, copita odihnită.

O să îmi iasă nişte cârnaţi pe cinste.

Alaltăieri am tăiat un porc şi am păstrat douăzeci de kilograme de carne macră şi cinci de slănină. Carnea dărăburi am uns-o su sare, piper şi cimbru şi e pusă la rece şi presată una într-alta, într-o oală mare de inox. Slănina stă frecată doar cu mujdei într-un lighean de plastic, fiindcă alt vas nu am mai avut la îndemână. Aceste cărnuri se vor amesteca cu jumătate din oaia asta şi voi umple maţe tot de la oaie ca să fac nişte cârnaţi pe care nu îi pun la fum. Doar o să îi las la vânt supt streaşină să se usuce şi să se facă tari ca talpa bocancului milităresc, apoi o să îi ung cu ulei şi o să îi ţin la păstru ca să îi frig pe jăratec de Sfântul Ion. Cârnaţi păgâni fără ifose care merg bine în gerul bobotezei mâncaţi cu hrean ras minţit cu oţet şi cu alte chiverniseli murate.

Iar restul oii vine făcută sloi.

Nu ştiţi voi ce mâncare-i asta, fiindcă am ghicit sigur că nu le aveţi cu de-ale oii şi nici nu aţi învăţat să vă bucuraţi de lucrurile simple.

Iaca jumătatea de oaie care îmi rămâne necuprinsă în cârnaţi, va fi tăiată numai aşa din dârjală, fără să îi crap oasele şi va merge într-un ceaun din fundul curţii, departe de casă fiindcă Nemţoaica nu vrea să îi umplu hotarul ei cu miros de seu. Şi carnea va fi îmbăiată în apă cât o cuprinde ca să fiarbă molcom, şi va mai primi ea două coji de scorţişoară, zece cuişoare mărunte, cinci sau mai multe foi de dafin şi o lingură plină de de cimbru uscat şi mărunţit în pumn. Altceva nimic şi o să uit de fiertura asta cam patru ceasuri, până ştiu sigur că s-a dus toată apa fierturii în văzduh. Atunci mă duc şi cu un cleşte lung, cu o tingire, mai cu alte scule de-ale cazanului am să încep să aleg din cazan oasele care trebuie să îmi iasă afară strălucitoare şi albe de parcă ar fi roase de lup. Şi voi încerca să îmi rămână în cazan numai carnea moale şi seul fierbinte deasupra. Acum o să îi dau gust de sare şi o să o mai pipărez niţel. Şi am să o priveghez nemişcat să se frigă ea numai în seu şi o să o întorc mereu pe toate părţile ca să prindă rumeneală.

Şi când simt că acel seu vrea să se caramelizeze şi să prindă gust de tingire, am să azvârlu focul de supt cazan şi am să-l las să se răcească numai acoperit cu capacul de scândură până mîine dimineaţă. Şi în zori, după ce beau trei păhărele de rachiu şi mă duc să arunc o privire la cârnaţii puşi supt streaşină să văd dacă stau înveliţi bine în rogojina lor supt care îi ascund de mâţa nebună a vecinului, am să merg să îmi scot din cazan o strachină de sloi. Şi ce voi găsi acolo e ceva tare şi cu ţurţuri de seu galben, o mâncare grea dar dulce şi cu aromă străveche. Carnea din sloiul petrificat e moale, numai aţe de muşchi cu parfum şi savoare, pe care le presur cu boia dulce roşă şi finuţă la pipăit între degete, iar alături o să îmi scot gogonele care au stat în butoi lângă sfeclă şi au inima însângerată şi dulce de acră ce e. Iaca mâncare cu chin şi osteneală, dar curată şi care te ţine să poţi la optzeci de ani să iei sacu de făină în spinare şi să cobori cu el scara de la pimniţă. Şi acolo să bei din butoi o stacană de rubiniu şi să urci înapoi ca să mai cobori un sac.