Cred ca trec printr-o fază a desţelenirii mintale, ideile, secvenţele şi întâmplarile încep să mi se ordoneze în bucata de creier rămasă activă. Cred că este efectul unui rachiu minunat pe care l-am prefăcut din rachiu de prună de vară de două ori distilat amestecat cu un sirop miraculos de ardei iute primit de la Radu Popovici.
Mai întâi rachiul mi-a tras una între ochi, de am văzut stele verzi. Apoi, mi s-au înmuiat genunchii şi a trebuit să stau jos. Din poziţia aceea eram foarte aproape de sticlă şi de pahar aşa că mi-am mai turnat o duşcă bătrânească. M-a cuprins o căldură interioară pornind de la stern, coborând până în vârful unghiilor de la picioare şi mi-am dat seama că toate organele interne îmi sunt la locul lor şi funcţionează.
Mi-am mai turnat un pahar. Am simţit că mă fortific precum un obuzier de calibru două sute, muşchii am început să îmi joace supt cămaşă şi am pornit să dansez în jurul mesei din bucătărie. Auzeam o muzică de tobe si marimba cam aşa: tunc-tungu-tugu-taka-taka, tiki, tiki tunga, bunga.
Am mai băut un ultim pahar şi am dat năvală în pivniţa cea mare, nu în cea mică unde ţin butoaiele cu băuturimuraturisialtechestiidebautmancat.
Am pus mana pe topor… şi într-un sfert de ceas am spart un metru ster de lemne. Nemţoaica m-a pupat pe chestia asta şi a zis că o să mai îmi fabrice cu mânuţa ei încă două sticle de rachiu. Fiindcă trebuie curăţată şi grădina de resturi şi săpată la cazma şi mai e nevoie şi de rânit în poiata păsărilor şi prin spatele curţii.
Tot mai am energie suficientă să scriu şi după aia să mă apuc de gătit. Peşte, carne de pui, conopidă, vinete şi o bucată de vită de la piept pentru un rasol.
Dar vorba lungă sărăcie mare fără un rachiu dres cu sirop DULCE DE IUTE.
Şi sunt dator prietenilor şi nu numai cu o mulţime de postări care au rămas în aşteptare.
Deci prima dată despre Minestrone.
Bineînţeles că ne-a ieşit şi nici nu a fost chin prea mare.
Nemţoaica şi echipa de la Culinar.ro, condusă de Geta, ozgâtie de fetică, micuţă să o iei la subsioară dar gingaşă şi plină de energie, au tocat-tăiat- îmbucăţit, toate alimentele despre care vi-am povestit eu în ultima postare, eu am pus cazanul pe flacără şi privegheat de Antonio Passarelli am prăjit, dinstuit, fiert, până cazanul de 560 de litri s-a umplut până în buză. Aroma lui a făcut o punte către cer, şi au început să coboare îngerii şi arhangheli care ne-au binecuvântat fiertura.
Nu m-am temut nici o clipă că n-o să iasă ceva bun, dar ca să fim ne-partinici şi corecţi am dat prima dată să guste unui copil de 5 ani pe care l-am aşezat protocolar la masa ca prim invitat, pe principiul că: Oamenii beţi şi copii spun întodeauna adevărul. Spre surprinderea mea, nu am găsit nici un om beat în perimetrul, de aceea am găsit eu de cuviinţă ca la spartul târgului să mă îmbăt personal şi accelerat ca să respect definiţia şi citatul. Apoi am gustat din supa oprită pentru noi şi rezultatul a fost uimitor: zeama italienească era aşa de bună şi aromată, cu efecte îngereşti, că m-am trezit instantaneu din beţie şi am fost nevoit să mă îmbăt la loc. Lucru care mi-a reuşit doar parţial fiindcă se terminase toată băutura din Campusul culinăresc, era trecut de miezul nopţii şi în jurul meu erau numai Bucătari chercheliţi.
Dar să revenim la băieţelul simpatic, cel care a gustat prima porţie de Minestrone şi a declarat, zic eu sincer:
Este cea mai bună supă pe care am mâncat-o vre-o dată.
Nu l-am crezut în totalitate, aşa că am mai chemat, de la capătul opus al vieţii, o băbută trecută binişor de optzeci, căreia i-am dat un castron întreg şi cu vârf cu condiţia să mă pupe de două ori. Şi m-a pupat de tre, a gustat şi a spus:
Copilul are dreptate.
Aşa că am început să servim cu inima întreagă coada de oameni care aştepta cuminte la rând şi am dat cam o mie şi trei sute de portii, după care am cam pierdut şirul.
La final ne-au rămas cam o sută de litri pe care i-am împărţit în diverse recipiente celor doritori. Cei mai doritori au fost doi Aurolaci (credeam că nu mai există aşa ceva în Bucureşti) care au venit cu trei saci de plastic băgaţi unul într-altul şi în acest sufertaş improvizat le-am turnat cam zece litri de zeama rămasă pe fundul cazanului. Băieţii au fost intuitivi pentru că aşa cum ştie orice bucătar, pe fund rămâne grosul, era plin acolo de costiţă, de fasole şi de ţelină.
Unul dintre ei a încercat să mă pupe drept mulţumire, după modelul băbuţei, dar l-am refuzat politicos, iar celălalt mi-a oferit să trag din punga lui cu aurolac. I-am arătat că am propriul aurolac supt formă de palincă Trămuţa de la Oradea şi au plecat fericiţi ducând sacul de urechi ca doi ciobani care cară un berbec proapăt tăiat.
La final, Radu Zărnescu şi Iulia drăguţ ne-au urcat pe scenă şi acolo am primit certificatul de omologare al recordului şi medalii de confirmare. A fost un moment lacrimogen şi plin de suspans.
Nu ştiam ce o să spună Antonio Pasarelli.
Ei bine, Antonio nu a spus nimic, şi-a sărutat doar trei degete de la mâna dreaptă, apoi a ridicat braţul în aer, şi-a pironit ochii în cer şi a făcut câteva volute, ca şi cum un înger ar vâsli prin eter.
Nici eu nu i-am răspuns, mi-am lipit doar mâna dreaptă pe piept în dreptul inimii, m-am înclinat adânc cu ochii închişi…
Şi asta a fost tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu